Joi, ancheta colegilor mei de la Libertatea a întors o oglindă spre una din cele mai mari minciuni de la Colectiv, cea despre intervenția “impecabilă” la fața locului.
Pus
față în față cu filmul care arată improvizația și lipsa de coordonare care au
definit, de fapt, intervenția de la fața locului, haos la care a fost și
personaj, și martor ocular, Arafat își întoarce iarăși privirea, așa cum, la un
moment dat, pe filmare, își întoarce privirea din direcția trupurilor arse
inerte, dar și dinspre pompierii care arată buimaci, copleșiți, dar mai ales
dezorganizați.
Arafat trimite trei oameni să susțină o conferință de presă, dar el refuză să se prezinte în fața jurnaliștilor și a publicului. Întoarce iar privirea. Dă vina pe campania electorală și pe momentul comemorativ.
Acum cinci ani, același Raed Arafat nu se temea să-l susțină pe față în campanie pe Victor Ponta. Acum însă nu mai vrea să fie “factor perturbator” pentru prezidențiale.
Dar
de-a lungul timpului, actualul șef DSU s-a întâlnit des cu presa. A fost chipul
urgențelor, imaginea-poster pentru omul muncitor, care a construit un sistem
performant. A fost ani buni vocea care intra în direct la televiziuni să dea
informații despre cum s-a petrecut o intervenție de urgență sau alta.
Profund
respectat de o mulțime de oameni, pe vremuri inspira calm și încredere, cu
aceste intervenții în direct. Urgențele păreau pe mâini bune. Mitul ăsta s-a
rupt greu, puțin câte puțin, cu fiecare eșec: Apuseni, Siutghiol, Colectiv.
În mijlocul Colectiv, Arafat nu se ferea de presă sau de public. Ieșea mereu alături de Oprea sau de Bănicioiu, ne dădea asigurări, întărea prin prezența lui narațiunea “avem de toate”.
O
filozofie criminală care, fără nici un dubiu, a întârziat transferul răniților
în străinătate și ne-a costat vieți.
Într-o conferință din noiembrie 2015, Raed Arafat este întrebat de cazul lui Alex Hogea. Rănit la Colectiv, tânărul a fost transferat în Viena abia la 7 noiembrie, după zile lungi de amânări și minciuni spuse familiei.
Dar părinților li se spusese că va ajunge la Bruxelles. Abia după ce au ajuns în Belgia, părinții lui Alex au aflat că fiul lor era în altă țară. Rugat să explice acest incident, Arafat rostește vorbele pe care nu le-am putut dez-auzi de-atunci:
”S-a greșit, care e problema?”
A
continuat, cinic, că i se poate plăti biletul de avion familiei. Erau ultimele
zile ale părinților cu Alex. 11 zile mai târziu, Alex murea în spitalul din
Viena, devenind a 60-a victimă Colectiv.
Marți, Narcis Hogea, tatăl lui Alexandru, l-a așteptat ore în șir pe Raed Arafat, purtând un tricou cu chipul copilului său. Arafat a trecut pe lângă el și i-a ignorat întrebările. Patru ani mai târziu, cinismul lui “s-a greșit, care-i problema” ne bântuie, e în tot și în toate, mai pandemic și mai toxic decât corupția. E o lipsă de asumare, de responsabilizare cea care dă, de fapt, adevărata entropie ucigașă a sistemului.
Capacitatea de schimbare a unui sistem depinde direct de capacitatea oamenilor care compun acel sistem de a-și privi drept și demn greșelile și a-și asuma toate consecințele lor.
Dar
pentru schimbarea asta e nevoie de mult mai mult decât de un “raport privind
lecțiile învățate”.
Greșelile
de la Colectiv nu au costat bani, au fost mult mai scumpe. Au costat vieți.
Ori
de câte ori Raed Arafat își întoarce privirea, e ca și cum ar mai spune o dată
“S-a greșit, care-i problema?”. Depinde de fiecare din noi ca acest lucru să nu
mai fie acceptabil, altfel schimbarea va rămâne doar un mit, ca acela al
urgențelor aflate pe mâini bune.