ComenteazăAm văzut one-man show-ul lui Filip Ristovski, colegul meu de generaţie de la Teatrul Nottara, în spaţiul neconvenţional din LAmphitheatro. M-am uitat cu îngrijorarea cuiva care urmăreşte un prieten drag făcând echilibristică pe o sârmă întinsă între doi zgârie-nori. Dar asta s-a întâmplat doar în primele minute, apoi, până la sfârşit, a reuşit să mă ia cu el, învăluindu-mă în poveste.
Scenariul Emei Nicola dramatizează jurnalul genialului balerin şi coregraf rus de origine poloneză, Vaslav Nijinski (1890-1950). Un pariu nu lipsit de capcane, fiind vorba despre paginile scrise febril de artist din ianuarie până la începutul lui martie 1919. A fost intervalul când boala cobora ca o cortină, cobora ca un văl nebunia – celebrul văl cu care se „juca” în scenă. Avea doar 29 de ani şi o carieră fulminantă. Presentimentul şi spaima că s-ar putea rătăci de sine l-au împins să scrie. Un amestec de confabulaţie şi sclipiri mistice, din care este de-a dreptul o sminteală să gândeşti că ai putea reconstrui mintea unui om.
Apropiindu-se şi desprinzându-se în salt de pământul literei, de litera textului, actorul complet care este Filip Ristovski a reuşit să creeze personajul: un Nijinski cu propria minte în palmă, cum Hamlet ţinea craniul lui Yorick. Un dansator al destinului, balansându-se între a fi şi a nu fi.
Regia şi coregrafia Mălinei Andrei, vălurile muzicale ale lui Jonathan Alexandru compun montura în care se înşurubează drama.
Ristovski exaltă sau pune surdină contorsionărilor sufleteşti ale lui Nijinski, dirijează ca un virtuoz vocile pe care straniul său personaj le aude în cap. Face naveta din adâncul infernului până deasupra zborului. Flutură idei, semnalizează cu sentimente, face un pas seul, apoi o piruetă, se cufundă în variaţiuni (un fel de divagaţii ale solistului, când părăseşte cu bună ştiinţă tema principală), deznoadă şi reînnoadă firul poveştii.
L-aş fi întrebat la sfârşitul spectacolului pe Filip Ristovki, după acest tur de forţă actoricesc, aşa cum a fost întrebat Nijinski după spectaculoasele sale salturi, când până şi orchestra amuţea de uimire: „Cât de greu e să te menții în aer?”. Nijinski a răspuns, cu candoarea geniului: „E ușor. Nu trebuie decât să te oprești puțin în aer înainte de a coborî”.
Vaslav Nijinski stătuse doisprezece ani în aer şi, la 29 de ani, a fost nevoit să coboare. A urmat un salt deasupra zborului, salt în care, cu minţile rătăcite, s-a oprit timp de 31 de ani, înainte de a se stinge.
În scurta perioadă de început a bolii, în care a simţit nevoia să execute un pas-de-deux (pas în doi) cu Dumnezeu, s-a adresat, peste umăr, şi posterităţii, cu o tulburătoare mărturisire de credinţă: „Vreau să vă spun vouă, oamenilor, că eu sunt dumnezeu. Eu sunt acel dumnezeu care va muri când nu va mai fi iubit”.