ComenteazăDată fiind revoluția informatică, interacțiunea digitală a guvernelor cu propriii cetățeni a devenit o preocupare universală, însă rata de succes a programelor menite să o aplice oscilează între 15-20%. În țările industrializate și democratice (clubul OCDE) procesul a început devreme și funcționează satisfăcător. În restul lumii – dominat de economii și democrații „în tranziție” – rezultatele sunt adesea mediocre, costurile prea mari, iar efectele secundare negative n-au întârziat să apară.
Niciun studiu nu a reușit să fixeze algoritmul ideal al conversiei de la birocrația pe hârtie, cu lanțuri de avizare lungi, dispersarea responsabilității și operatori umani (posibil corupți sau incompetenți) la o administrație digitală caracterizată prin viteză, transparență, costuri scăzute și standardizare echitabilă a procedurilor.
Fiecare țară pare să constituie un caz aparte, pentru că în dinamica acestui salt tehnologic intră o mulțime de variabile: gradul și consecvența voinței politice (în sânul majorității parlamentare și al executivului), scara demografică, nivelul de alfabetizare (generală & digitală) al populației, legislația specifică fiecărui domeniu administrat, structura constituțională (federație, confederație, stat centralizat etc.), disparitățile inter-regionale, regimul fiscal, diferitele rezistențe sindicale și configurația lingvistică sunt numai câțiva dintre factorii a căror combinație, inevitabil complexă, determină rezultate specifice.
Experții sunt de acord însă cu faptul că rezultatul e proporțional cu dimensiunea prealabilă a așa-numitei „piramide manageriale”: cu cât administrația tradițională e mai stufoasă și mai stratificată, cu atât mai mult digitalizarea tinde să funcționeze doar la nivelul de bază (de pildă în operațiunile de procesare elementară a datelor).
Eșecul politicilor de digitalizare ține cel mai adesea de factori economici, politici și culturali, adică de contrastul dintre „realitatea curentă” a fiecărui stat și platforma de e-guvernare, invizibilă sau inutilizabilă, bunăoară, în mediile sărace, deci slab educate, sau absurdă în contextele cu deficit democratic, unde aparatul statal este din principiu netransparent și ostil exercitării drepturilor civile.
Un apropiat de-al meu, înalt funcționar ONU, a inspectat mai demult, într-o țară africană, un ONG care accesa fonduri internaționale pentru un program de e-guvernare, numai că își stabilise „sediul” butaforic – cu birouri și computere – într-o zonă neelectrificată…
România „stă” bine – căci e în UE – și lamentabil, căci potrivit Indexului Societății și Economiei Digitale (DESI/2021) publicat de Comisia Europeană, ocupă ultimul loc dintre cei 27 sub toate aspectele relevante: capital uman, conectivitate, integrarea tehnologiei digitale și servicii publice electronice. Veștile sunt totuși destul de optimiste. Un studiu McKinsey arată că pandemia COVID a accelerat digitalizarea globală cu circa șapte ani. Facilitatea de redresare și reziliență creată de Comisia Europeană include un larg capitol „digital”, care se reflectă în mult invocatul (și fantasmatic „renegociatul” PNRR), iar Parlamentul European discută fixarea unui pachet de politici care să facă din viitorul proxim (până în 2030) „deceniul digitalizării” UE. Așa că nu prea avem cum să scăpăm: vom fi și în acest caz duși de valul comunitar!
Desigur, companiile private – aflate în avangarda procesului – ar putea conlucra mai intens cu guvernul României pentru a găsi soluții, dacă vor fi solicitate în acest sens. E clar că de succesul e-guvernării depind atât performanța relativă a statului, cât și regăsirea încrederii cetățenilor săi în autorități.
Există încă denivelări operaționale între diverse ministere și agenții: MAI și MAE, bunăoară, au reușit să digitalizeze convingător multe dintre interacțiunile lor cu cetățenii (înnoirea de CI, înmatricularea de noi autovehicule, pașapoarte și servicii consulare etc.), dar există o groază de alte instituții unde fie ți se cer documente atât digital, cât și pe hârtie – pare mai sigur! – fie se lucrează ca în anii 80, cum a pățit soția mea recent, când a primit de la o instituție fiscală un bon de hârtie, scris cu pixul, aflând că 0 pentru o banală adeverință 0 are de așteptat opt zile.
La fel de utopic rămâne, pentru moment, și dezideratul unificării bazelor de date la nivel național (în fond, ar fi normal ca CNP să fie singurul element de care cetățeanul să aibă nevoie în orice interacțiune cu autoritățile). După cât se vede, ne e destul de greu să renunțăm la „învățămintele” strămoșești, situate undeva între „graba strică treaba” și „hai, că n-o fi foc”…
Foto: 123rf.com