Teodor Bota, tatăl copilului de trei ani care a murit în urma deratizării e paznic, iar soția sa, acum moartă, spăla vase într-un restaurant din Timișoara.
De trei ani, viața familiei, redusă acum la o singură persoană, se întâmpla în 24 de metri pătrați, pentru care plăteau chirie lunară 1000 de lei.
Iar acum viața lui și a vecinilor de bloc s-a mutat în salonul 641 din spitalul Județean.
Aici, patru bărbați simpli sunt asaltați constant de presă, de medici și de amintirea vie a faptului că deși au scăpat de la moarte, vine externarea și frigul de afară iar dormitoarele lor sunt închise și otrăvite.
Pe ei și toți oamenii dinblocul de pe Strada Miorița 8 sărăcia i-a obligat să își facă casă într-un fost cămin studențesc transformat într-un fel de bloc de locuințe.
O casă cu baie comună și duș pe hol. Tot sărăcia le lua în fiecare lună jumătate din salariu pe chirie și utilități.
Iar acestor oameni le-a fost perturbată liniștea tot din cauza banilor. Un administrator de firmă a decis că 600 de lei pe piața neagră pentru niște pastile de otravă sunt un chilipir. Pe acești oameni însă i-a costat sănătatea și viața celor dragi.
Sărăcia îi face pe oameni mici în fața instituțiilor. O spune chiar șeful SAJ Timiș, Iancu Leonida, într-o conferință de presă: „Apelurile repetate la 112 din zonele sărace nu provoacă mirare”.
Iar la finalul anchetelor, găsirii vinovaților și crearea reglementărilor care refac procedurile găunoase, săracii tot săraci rămân.
Prima grijă a supraviețuitorilor de pe Mioriței 8 a fost: Eu unde mă duc de acolo, unde o să trăiesc?
Ei nu își permit să fie speriați și furioși prea mult timp. Foame îi ajunge din urmă.
În ceasul 12 al prezidențialelor, unde avem de ales dintre un candidat sărac în declarații și unul sărac în integritate, vedem cum suntem înconjurați de sărăcie: de bani, de idei și de încredere.
Sărăcia e precum o otravă. Când concentrația ei crește peste o anumită limită, ea ucide.