ComenteazăÎn copilăria timpurie avem deja la dispoziție trei stări, frică, dragoste, supărare, scria John B. Watson, unul din tăticii psihologiei behavioriste și ai businessului psihologic (studiul comportamentului în publicitate). Ce făceau Watson și asistenta lui? Îi arătau unui copil de 8 luni un hamster și băteau tare cu un ciocan într-o bară de metal. Copilul se speria de sunet și dezvolta astfel o frică teribilă față de hamster.
Știu, experimentele psihologilor de acum un secol erau sinistre. Albert, copilul de 8 luni pe care experimenta Watson, s-a mai ales și cu alte fobii, tot „științifice”. Îi era frică și de iepuri, și de masca lui Moș Crăciun, după același tipar: îi arătai iepurele și el începea să plângă, pentru că asocia apariția cu bătaia violentă în țeavă.
În campaniile electorale îmi amintesc de bietul Albert. „Scandalul de campanie” seamănă cu dresajul lui Albert. În loc să căutăm sursa fricii, ne speriem de hamster. Viziunea asta simplistă a dat rezultate bune în publicitate, de unde Watson a ieșit milionar și superstar în perioada interbelică. Pentru că în bună parte suntem mai robotizați decât ne place să credem. Totuși, uneori, stimulii se dau peste cap.
De exemplu, cel mai ridicol joc de-a stimulul e practicat și de singurul om aflat în campanie electorală, Klaus Iohannis. Iohannis vine cu ciocanul și bate în țeavă, arătându-i societății „pesedeul”. Problema e că ne apare în față PNL-ul, și lumea nu-l mai distinge de PSD.
Lumea urlă instant și înjură când aude „numiri politice”. Frustrarea vine fix ca în experimentul cu bebelușul. Îngrădirea și frustrarea din piața muncii libere, mai ales cea privată, te fac să urli de fiecare dată când vezi alte modalități de ascensiune decât muncă grea și salarii mici.
Cauza urletului antipolitizare este adâncă, nu e dresajul de suprafață: decalajul prea mare între chinul din piața cu adevărat liberă a muncii și o zonă ceva mai relaxată la stat ne face isterici.
Această frustrare a fost actualizată de materialul Recorder și de întrebarea venită de la Libertatea care l-a făcut praf pe președinte.
Politizarea de stat, politizarea de multinațională
Să amintim cazul Apanova, parte din Veolia, multinaționala cu nucleu francez, pe care DNA a urmărit-o pentru multe – procesele răsuflându-se încet-încet, se pare că nu știm să condamnăm multinaționale încă -, dar despre care am aflat totuși niște lucruri importante.
Omul care deschidea ușile Veoliei spre autorități era răsplătit regește, primit cu brațele deschise de șefii mari din Franța. A făcut-o legal, deduc asta uitându-mă cum s-a fâsâit dosarul.
Ceva util totuși am aflat din screamătul anticorupție din aceste acuzații. Că și multinaționala respectivă angaja „pafariști” și asta pentru că erau utili „social”, erau legăturile necesare cu robinetul banului public. Numai cu specialiști nu faci nimic. CEO-ul Veolia nu-l invita la o relaxare la Paris pe cine știe ce inginer genial din București, ci pe combinagiul șef care asigura monopolul liniștit al companiei în Capitală.
Avem deci un mit al „specialistului” în care nu mai crede de mult timp piața liberă. Cum ajunge un director să fie director pe bune? Cine trebuie să-l recomande?
Ca să ne depășim emoția primitivă („toți afară! Huo!, tăiați-le salariile”), ar trebui să ne întrebăm: cum e bine? Să vină din mediul privat și să ne trezim că-și favorizează fostul angajator, cum făceau în mod nesimțit Victor Costache și alții de pe la Ministerul Sănătății?
Șoc: eu cred că numirea politică ar putea fi cea mai democratică, cu o mare condiție: partidul să fie în stare să-și selecteze specialiști corecți în fiecare domeniu. Iar noi ar trebui să votăm în consecință.
Nepotism și clientelism avem și la privat
Politica și afacerile caută amândouă bani publici ușori. De multe ori ele intră în fuziune armonioasă. Ce credeți că se întâmplă dacă eliminăm complet forța politică? Vine ailaltă, „de afaceri”, tot nedemocratică, poate mai pusă pe jaf. Asta dacă nu cumva vine Iohannis cu vreun colonel sau general SRI să-l pună șef la grădiniță sau la Apă.
Am empatizat cu tânărul inginer Ovidiu Ianculescu, care ajunsese director la Mureș, la Gospodărirea Apelor. Dar am privit înțelegător și amuzat și reacția PNL-ului, care a început, prin postaci și reclamă cumpărată, să-l acuze pe Ianculescu: păi cum, ăsta credeți că a ajuns tânăr director fără sprijinul PSD?
Nu are rost să ne prefacem că se poate și fără politizare, dar ideea ar fi, dacă tot ești nașul lui cuscru lui finul, măcar să fii de specialitate, să știi și tu cum curge apa prin țeavă. Asta sper că s-a înțeles din scandalul declanșat de Recorder.
Cazul Ianculescu a prins pentru că există o ură populară reală pentru parvenitismul în zona bugetară. Ca și în cazul corupției, ura poate orbi și poate produce soluții dezastruoase în care spunem „statul nu e competent, hai să privatizăm”.
Când privatizezi obții nepotism și clientelism privat cam cum practica Apanova în București (conform acuzațiilor DNA și nu numai, cazul e cercetat și în Franța).
Meritocrația militară
Și aici intervine Iohannis, care a văzut materialul Recorder și a zis că face audit. Ce înseamnă audit? Să bage și mai mulți „de-ai noștri”? Poate pune militari peste tot.
Noua concepție de meritocrație pentru președintele „Make Romania Great Again” fiind ierarhia militară. Să nu ne trezim cu tehnocrație militară și, în loc de premieri politici, să avem opacitate militară și strategică peste tot.
În loc de un Orban, pe care mai poți să-l tragi la răspundere, să nu ne trezim cu un executant care știe exact să ignore democrația ca pe un zgomot de fond. Pentru mine ridicolul e uneori indicatorul tendințelor discreționare, ridicolul e periculos, nu amuzant, dacă se întâmplă la Cotroceni.
(Nu știu ce li se pune ăstora în mandatul al doilea, după ce ajung la Cotroceni, dar e clar că oricât de slab ți-ar fi fost primul mandat, se poate și mai rău, vezi Băsescu).
Toată joaca asta cu emoțiile e o joacă rece și cinică. Ne tot enervăm de la stimuli goi și n-avem nicio propunere reală de evadare. Watson, psihologul behaviorist de care vă spuneam, a și aplicat un stil educațional rece copiilor lui, emoțiile fiilor săi erau strict exploatate, totul funcționând după principiul stimul-răspuns.
La maturitate, unul dintre fii s-a sinucis, celălalt a luptat din greu cu propriile impulsuri suicidare.
Poate pentru că nimic nu e mai nociv decât să tot creezi emoții artificiale ca răspuns la probleme reale. Când vezi politizare prostească nu e musai să ceri „să se termine cu politizarea”. E ca și cum i-ai zice unuia cu o respirație urât mirositoare să nu mai respire.
(Nota: pentru detaliile despre Watson am folosit „O istorie a psihologiei moderne”, Duane P. Schultz, Sydney Ellen Schultz, Editura Trei, 2020)
captură foto: Recorder