Comentează„Părinte, avem peste 600 de bolnavi și în fiecare zi ne mor câte 5-6 oameni”, a fost primul mesaj către preot, din partea directorului spitalului. „Fii binevenit între noi”.
Părintele s-a gândit și a mers în spital. El a constatat că printre bolnavi „a apărut credința că cine vine aici nu mai scapă cu viață”. Și că până și unii medici se tem, din cauza bolii, „că pot deveni contagioși”. Bărbatul a văzut că, în unele situații, greul pică pe muncile medii sau joase, ale asistentelor și infirmierelor, „care stau tot timpul printre bolnavii contagioși”.
Preotul s-a întrebat, inițial resemnat, de ce l-au chemat? „Deci rolul meu nu era altul decât să-i îngrop”, a fost primul gând care i-a trecut prin minte.
Dar n-a acceptat acest statut. Și a început să vorbească, pe rând, cu fiecare dintre bolnavi, la paturile lor. Gestul lui i-a adus și acuze dinspre unii dintre pacienți. Părintele le numește, cu un limbaj precaut, în aceeași scrisoare, „riscuri de jignire personală”. Dar a continuat să le vorbească femeilor și bărbaților. Unora le-a dat ceai, când personalul medical i-a permis asta, povestește. A căutat și o cale, pe care el însuși o recunoaște drept simplă, banală, nepretențioasă, să îi aline pe pacienți. I-a întrebat despre familiile lor. Despre prieteni. Oamenii s-au mai deschis.
Când Dumnezeu „lucrează efectiv și continuu”
De când numărul bolnavilor a crescut, în toate săptămânile petrecute printre ei, el s-a gândit la multe lucruri. Dar, mărturisește, niciodată că nu s-a îndoit niciun moment de faptul că e treaba lui să ajute la „combaterea epidemiei”. Nu i s-a părut că această acțiune ar fi împotriva dogmei, regulilor Bisericii sau împotriva cărților sfinte.
S-a gândit și la alți colegi de-ai săi, clerici despre care știe că, fără să se afișeze, au făcut același lucru în spitalele din toată țara. El crede că „niciodată n-am fost mai buni creștini”. Alături de medici și de ceilalți oameni care au sărit în ajutorul bolnavilor, preotul spune că a simțit că Dumnezeu „lucrează efectiv și continuu”.
Scrisoarea preotului Ursăchescu este datată 15 august 1917. O altă scrisoare, a preotului Gheorghe Leu, a fost scrisă în 22 martie 1917. Preotul Mușățianu a scris către ai săi în 24 iunie 1917.
Aceștia, și mulți ca ei, sunt preoții care au urmat Armata Română în cumplitele bătălii ale Primului Război Mondial. Alături de scrisorile soldaților, ale ofițerilor și ale corpului medical, misivele preoților au apărut în cartea „Scrisori de pe front”, o colecție copleșitoare redactată acum câțiva ani de Mirela Florian.
Aceste scrisori vin dintr-un timp în care nu aveai prea multe opțiuni: te predai sau erai anihilat. Printre soldați izbucnise tifosul exantematic. Românii, cu preoții în mijlocul lor, ortodocși, catolici și de alte confesiuni, au ales să nu se predea.
Oamenii din acea vreme nu erau nici ei niște sfinți. Din epistole transpar mici egouri și mari jocuri politice, raporturi de putere, înapoierea, egoismul instituțional, judecata la adresa celui mai slab. Dar nu s-au predat.
De atunci, timpurile s-au schimbat. Într-una dintre scrisori este descris momentul în care o femeie cu halat alb a venit să discute cu soldații, cu cei răniți. De data aceasta povestește un medic: ajunsă în fața unei uși închise, femeia a întrebat:
– Ce e aici?
– Aici e camera celor cu cei cu tifos exantematic și…
– Trebuie să-i văd și pe aceștia!
Femeia în halat a intrat și, după cum consemnează scrisoarea doctorului I. Bejan, ea a vorbit cu oamenii „fără să-și întoarcă chipul la priveliștea groaznicei boli”. Era Regina Maria.