E limpede că n-are nici pe departe carisma… exersată a lui Puric. Posedă însă un soi de motoraş de împrăştiat seducţie, căruia îi dă drumul cu parcimonie în momente-cheie. Adică atunci când tăcerea lui bombastică se sparge în câte o bulă sentenţioasă: „Vom face istorie, şi nu politică!”.
Fireşte că i-am citit şi conspectat Călin. File de program prezidenţial. Nu l-am putut lăsa din mână. Te ţine cu sufletul la gură. E plin de suspans. Şi are un final deschis: nici la sfârşit nu afli exact cum s-ar putea implementa (ce cuvânt vulgar, politicianist) ideile îndrăzneţe ale Preşedintelui ca şi Ales în glia viitorului care ne pândeşte. Dar ceea ce îţi merge direct la naturel în „Hrană, Apă, Energie” este poezia. Susură printre rânduri, când nu le inundă de-a dreptul, de nu mai înţelegi de ce e energia ultima pe listă şi dacă n-ar trebui mai întâi să descoperim focul, ca abia apoi să vânăm, să pescuim şi să ne potolim setea. (La câte informaţii o să prelevăm din apă, nu cred că mai e nevoie de presă şi de fake news).
Din păcate, n-am putut să mă ridic până la înţelegerea suveranism-distributismului, însă mi se pare ceva foarte atrăgător. Chiar frumos şi de dorit. Faptul că în Epoca Georgescu vom fi cu toţii mici producători sau mijlocii e binevenit. Bine exprimat. Bine cuvântat. Problema ar fi nu ce – fiecare are visul lui, chiar dacă le vom pune la comun – ci din ce producem. Eu mă gândesc, de pildă, la o făbricuţă de fum – e cerere mare astăzi, mai ales pe la evenimente. Fumul l-aş putea scoate din nişte buşteni de pe mica proprietate care mi se va distribui echitabil. Cum îl îmbuteliez, cu ce îl transport? Întrebările astea nu dovedesc decât că programul ne obligă să gândim cu orice risc.
Simt şi eu că numai „restaurarea viziunii creștine în economie” – o economie de bogdaproste, i-aş spune mai colocvial – ne poate scoate din groapa în care ne-a băgat Ciolacu Unu şi tocmai îi pune lespedea Ciolacu Doi. Despre asta este vorba.
De ce să nu recunosc, am avut o oarecare strângere de inimă la subcapitolul „Reîntoarcerea la rădăcini”, numai fiindcă m-am gândit, în lăcomia mea, că vom mânca exclusiv rădăcinoase.
Nu vreau să pierd şansa! De 35 de ani, politrucii mi-au dat teroare, înfigând fără milă virgule între subiect şi predicat, ţinându-mă în temniţa poncifelor. Georgescu îmi redă libertatea, mă scoate din sclavie, mă re-su-ve-ra-ni-zea-ză. Evident, nu înainte de a mă dezarma şi a-mi aduce pacea: „Când dorința de bine vizează binele comun, atunci pacea echivalează cu dezarmarea!”.
Amin, căci mă cheamă Preşedintele (ca şi) Ales. Mă grăbesc să mă alătur Marii Uniri Juridice a Românilor, orice ar însemna.