La primul termen al procesului lui Vlad Pascu, în timp ce făcea prezenţa în sală, în locul grefierei, judecătoarea Popoviciu a strigat şi numele lui Sebi Olariu, unul dintre studenţii ucişi în accidentul din august, anul trecut. Tânărul mort era chemat să vină în faţa sălii, cu buletinul, pentru a se legitima. 

Nimeni nu vrea să fie judecat de un robot

A fost o greşeală ce i-a lovit direct în inimă pe părinţii lui. Nu doar că își îngropaseră copilul de 20 de ani, dar aflaseră şi că el murise tăiat pe din două de maşina lui Pascu. Toată tragedia putea fi auzită pe înregistrarea de pe camera GoPro a lui Sebi. 

Cred că se cuveneau scuzele judecătoarei. Nu se face gaură în cer dacă un magistrat îşi cere iertare. În cei peste 20 de ani, de când merg prin instanţe şi scriu de la procese, am mai văzut judecători făcând asta. Chiar şi pentru mai puţin. 

Şi nu s-au prăbuşit atunci nici prezidiul la care se afla magistratul, şi nici autoritatea lui. În schimb, a apărut omul din spatele robei de judecător. 

Nimeni nu vrea să fie judecat de un robot, incapabil de sentimente. Şi Inteligenţa Artificială ar putea memora legi şi programe despre cum se aplică ele. Dar Inteligenţa Artificială nu va fi niciodată capabilă să conducă un proces şi să judece oameni, pentru că ea nu poate dobândi înţelepciunea şi nici nu poate oferi empatia pe care speră să le găsească toţi cei ce intră în sălile de judecată.

La procesul Colectiv, a fost diferit

La Mangalia, judecătoarea nu şi-a cerut scuze. A urcat la prezidiu, a văzut sala plină de oameni și-a cerut să rămână doar cei care au loc în bănci. 

E o încăpere de 40 de metri pătraţi; jumătate e ocupată de prezidiu la care stă judecătorul, de mesele grefierei și a procurorului şi de o boxă mică, de-o singură persoană, în care inculpatul ar trebui să stea în picioare. 

În cealaltă jumătate a sălii eram în jur de 30 de oameni: avocaţi, părţi civile, rudele celor decedaţi şi câţiva jurnalişti. Procesul e public şi e de interes public, iar presa trebuie să fie acolo, pentru a transmite ce se întâmplă.    

Ca să rămânem în sală, ne-am înghesuit în bănci. Un jurnalist s-a aşezat direct pe podea, în spatele avocaţilor, iar altul s-a lăsat pe vine, mimând că stă pe o bancă, doar ca să nu fie dat afară. 

Sala de la Judecătoria Sectorului 4, unde a început procesul Colectiv, nu e cu mult mai mare decât cea din Mangalia. Iar la primele termene din proces, am fost acolo peste o sută de oameni, în picioare, înghesuiţi ca în metrou la oră de vârf, însă nimeni nu s-a gândit să ne dea afară, doar pentru că nu mai încăpeam în bănci. 

Aşa cum nimeni nu s-a grăbit să întrebe vreodată, când se striga citativul, la începutul fiecărui termen, dacă cineva dintre persoanele care au murit la Colectiv e prezent în sala de judecată. Şi erau 64 de victime în dosar, nu două. Şi peste 100 de răniţi, nu trei. Tot un dosar de ucidere din culpă.

„Am venit cu fiul meu, Sebi, pentru că data trecută mi l-ați chemat”

Repet, eram convinsă că judecătoarea va intra în sală şi va spune: „Îmi cer iertare pentru incidentul de la termenul trecut.” Atât, sunt doar câteva cuvinte din miile care se rostesc într-o şedinţă de judecată. Ar fi contat mult pentru rudele celor morţi în accident, dar aceste cuvinte n-au venit. 

După ce ne-am aşezat în bănci, judecătoarea a vrut să ştie dacă cei rămaşi în picioare sunt părţi civile în dosar şi i-a luat la întrebări. I-a nimerit tot pe părinţii lui Sebi Olariu.

Prima a fost mama, care a trebuit să spună de două ori cum o cheamă. A urmat apoi tatăl, care ţinea în mâini un tablou cu chipul copilului mort. „Eu am venit cu fiul meu, Sebi, pentru că data trecută mi l-ați chemat”, i-a explicat bărbatul judecătoarei. Ea n-a avut nicio reacţie. Nicio emoţie. 

E greu de spus ce au simțit cei doi părinți care vin în sala de judecată, la fiecare termen, sperând să li se facă dreptate, și constată, repetat, că judecătorul care trebuie să le facă dreptate nu ştie nici cine sunt şi nici ce-au păţit ei. 

Toată tragedia care lor le-a frânt definitiv viaţa este, pentru acest judecător, doar un maldăr de coli A4 legate cu sfoară, pe care ar trebui să se uite, înainte de a da un verdict.

La proces, Pascu era pe scaun, iar părinţii celor ucişi de el – în picioare

Mă aşteptam să aud scuzele judecătoarei şi pentru că, după ce mass-media a dezvăluit ce s-a întâmplat la primul termen, Inspecţia Judiciară s-a autosesizat şi verifică acum modul în care s-a desfăşurat acea şedinţă de judecată. 

Ştiu că există deficit de personal în sistemul judiciar, deşi nu e cazul Judecătoriei Mangalia unde, potrivit ultimelor date ale CSM, sunt ocupate 7 posturi, din 8 disponibile. Ştiu că judecătorii au o încărcătură mare de dosare şi că ei nu pot ţine minte numele părţilor sau detalii despre fiecare caz în parte. 

Dar, în acelaşi timp, cred că într-o sală de judecată, omul, şi nu hârtiile, ar trebui să conteze, în primul rând. Şi că niciun om venit la un proces n-ar trebui să se simtă acolo ca în faţa unei case de marcat dintr-un supermarket, unde, pe bandă rulantă, cineva îţi scanează mecanic dosarul, prin filtrul cunoştinţelor sale juridice, doar ca să-ţi comunice la final, nişte numere: ani de pedeapsă şi cuantum de daune.

Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal este umanismul. El presupune, potrivit specialiştilor în drept, „grija statului faţă de cei care au încălcat legea, dar şi pentru ceilalţi membri ai societăţii, care au respectat-o şi sunt victime ale infracţiunii”.

Ca să ajungă la proces, părinţii studenţilor ucişi de Pascu se trezesc cu noaptea în cap şi vin din Bucureşti la Mangalia. Apoi, aproape o oră, cât a durat şedinţa de la termenul trecut, ei au stat în picioare, în sala de ședințe, ca judecatoarea să știe că ei sunt părțile civile. Sunt victimele infracţiunii, cei care au respectat legea.

De cealaltă parte, inculpatul Vlad Pascu a privit tot procesul, aşezat pe un scaun, cu avocatul în dreapta lui, dintr-o cameră a Penitenciarului Poarta Albă, acolo de unde el a cerut să participe la proces, prin videoconferinţă. 

 
 

Urmărește-ne pe Google News