Bunicii mei, Ioana și Vasilache, au avut trei copii înainte de Al Doilea Război Mondial. Vasilache s-a dus apoi pe front în Est. S-a întors după aproape un deceniu. Au mai avut 4 copii, printre care și taică-miu, născut în 50. Vasilache fusese orfan, n-avea pământ, crescuse copil-argat, mai mult argat decât copil. Săraci lipiți. Cum or fi rezistat, toți nouă? e întrebarea-cheie. Un posibil răspuns: a doua serie de copii, mult mai mici, au crescut îngrijiți și de cele trei surori mari, născute de bunică-mea în tinerețe: Dumitra, Vasilica, Marioara. Ele erau „țățăile”, țățicile, o formă de alint amestecată cu respect, un fel de mame secundare pe lângă mama-șefă. Șefă peste foamete și sărăcie, până s-au mai echilibrat lucrurile după anii 50.

În ultimul an au murit toate trei țățăile. Erau în vârstă, iar pentru unii, discuția se încheie aici: e normal. Erau în vârstă, dar nici nu au mai avut acces la spital nici cât aveau înainte. Sars-Cov-2 lovește cel mai crunt în această categorie de vârstă și direct, și indirect. Ambiguitatea vârstă-soroc-COVID pentru unii face moartea mai suportabilă. Eu ce văd e că se aglomerează înmormântările și că moare acea categorie de vârstă, în jur de 70 de ani, într-un ritm alert, pentru mine greu de acceptat.

Țățicile au rămas devreme singure. Copiii le-au plecat în țări străine sau în orașe mari din România. Bărbații lor au avut vieți mult mai nesănătoase, s-au stins cu decenii mai devreme. Băbuțele uscate, aduse de spate, și-au văzut de vieți, de nepoți, strănepoți. Sunt o generație aparte, femeile cu broboadă, rămase în sat, după muncă de o viață la colectiv, cu pensie care e, de fapt, socială, nu o recunoaștere a muncii, cu familii numeroase crescute cu greu.

Au fost martorele modernizării comuniste, de beneficiile căreia s-au bucurat mai mult copiii lor; o modernizare de care au beneficiat mai mult bărbații, mai ușor de transformat în proletari. Țațele au ținut loc de stat social, au îngrijit copiii și bătrânii, au ținut casele, au făcut un efort uriaș și, mai ales, discret.

Sunt uitate, nimeni nu le cercetează aportul istoric la un salt economic și social uriaș, sunt o generație misterioasă care a trăit undeva între spălat cu săpun de casă și mașină de spălat, între comunitățile țărănești sărace și valurile de modernizare de după anii 50.

Aceste băbuțe au fost hulite și politic, că nu votează cum trebuie, că nu fac ce trebuie, că sunt bigote etc. Însă aceste femei au fost și cele mai izolate. După 90, satul s-a rupt mai tare de oraș. Sunt femei care n-au mai ieșit din satul lor de decenii. Și tot aveau o înțelepciune hâtră, istețimea de a scoate din vot tot ce se poate mai realist. Or, realist era să ai grijă măcar de propria pensie. Numai cine nu a stat de vorbă serios cu o țață nu înțelege de ce la alegeri votau într-un fel și nu în altul.

Țața Mărioara zâmbea fără oprire, țațaia Dumitra era încruntată, bosumflată tot timpul, Vasilica avea un handicap pronunțat spre finalul vieții, dar a stat mereu lângă familie și a muncit toată viața ca un bivol. Am mai stat la povești cu ele în tot anul ăsta pe la priveghiul altora, pe la pomenile altora. Pentru că țațele sunt cele care te conduc pe ultimul drum. Când se porneau pe amintiri și glume, pe discuții politice sau religioase sau când își povesteau telenovelele preferate, înnebuneai de râs. Aveau tabieturile lor, durerile și distracțiile lor. Marioarei îi plăcea de Cabral, se uita la emisiunea-concurs de la ProTV și râdea de se ținea cu mâinile de burtă. Dumitra era foarte religioasă, nu accepta niciun compromis cu preoții care țineau slujbele aproximativ.

Chestiunea cu intervenția bisericii în prevenția COVID e ridicolă. Biserica are grijă de viața de apoi, nu de viața de aici. Cu lumea de la țară trebuia să vină să vorbească cineva, autoritățile celelalte, științifice.

Ce putea face statul

Cu o țață puțini medici știu să vorbească altfel decât „ia zi, mamaie” și pac!, două rețete mai scumpe decât pensia. Respectul lor pentru medici e la fel de mare ca pentru preoți. Numai că medici văd foarte rar.

Ce putea face statul era să încerce marea întâlnire a medicilor cu țațele satului, să organizeze caravane de explicații, nu doar câteva de vaccinare (nici alea destule), să le ofere un alt discurs, cât de cât.

Preotul din satul țaței Mărioara și-a văzut de fixurile bisericii la înmormântarea ei. A explicat indignat că nu e nicio candelă la ATI, unde mătușă-mea a murit. Asta îl durea pe el. Și culmea e că n-am simțit nicio indignare auzindu-l.

Oamenii își apără pâinea și ritualul, asta e, treaba lor! Până și un ateu ca mine i-a înțeles indignarea, altfel profund irațională (foc deschis în săli unde fluieră butelii de oxigen, de exemplu). E ceva în neregulă cu noi dacă așteptăm de la ei izbăvire medicală. A mai spus ceva frumos și simplu despre țațaia. Că nu a cunoscut om mai pregătit de întâlnirea cu moartea, să nu ne facem griji. Nu doar faptul că era creștină practicantă, că-și ținea posturile și că era bună cu toți din jur, dar cuvântul ăsta e adevărat pentru toate țațaiele din lume: ele sunt întotdeauna pregătite pentru orice. O țață serioasă își pregătește în amănunt inclusiv propria înmormântare.

Nicăieri nu se vede mai acut perversiunea pandemiei de Sars-COV-2. Se vede în nehotărârea oamenilor, în felul în care zic „era totuși bătrână”, deși știu vioiciunea țaței, faptul că era glumeață și cu toate treburile făcute în ogradă cu doar două săptămâni înainte. Da, sunt bătrâne. Nu, nu e firesc să moară atât de multe într-un interval atât de scurt.

Această generație de femei se stinge în masă pe timp de pandemie. Mor discret, cum au și trăit, cum au și muncit.

Ce mi se pare revoltător e că reușim să vedem această tragedie ca pe un fenomen „normal”. Păreau eterne, încremenite pe băncuța din fața porții. Mor în așa fel încât să nu deranjeze pe nimeni. Dar mor pe capete. Iar din statistici nu se văd lucrurile acelea care fac țațele atât de importante pentru lumea de azi. Ele erau martorele transformărilor. Ele știau toate rețetele sărăciei, cum să faci mâncare gustoasă din nimic cu mămăligă. Ele au îndurat și patriarhat dur țărănesc, și nedreptățile modernității care le-au aruncat satele într-o neobarbarie de anii 2000, cu populații dizlocate și tineri lăsați de izbeliște.

Ne mirăm că trecem insensibil peste statistici (peste 70 de ani, procentul e de 35 % mortalitate la femei, față de 24% bărbați, vezi aici) și că nu ne doare când mai auzim că au murit câteva sute într-o zi. Asta și pentru că nu realizăm exact cine moare, dincolo de rudenie, dincolo de apropiere. Mor generații întregi, deodată, nenatural, dispar și nu vedem. Țațele dispar una după cealaltă și satele devin cu adevărat pustii.

Foto: Shutterstock

 
 

Urmărește-ne pe Google News