Sensul uitat al Revoluției române

Generația mea – generația „copiilor dingo”, „copiii perestroika” – a fost prinsă în procesul politic de prin 86. Toată adolescența a fost o explozie politică fără precedent. Acum suntem în preajma comemorării Revoluției 89.

Pentru un adolescent din Basarabia sovietică din epoca perestroika prins puternic în mișcarea „Frontului popular” – care avea direcția anticomunistă și regăsirea națională – România ceaușistă era o rană deschisă. De ce? Pentru că din punct de vedere politic, România reprezenta o jenă teribilă: totul se năruia în jur, toți erau în stradă, doar în România – „în Patrie” – un dictator își umilea un popor. Noi, care începusem să ne identificăm „ca români”, ne jenam teribil de „supușenia” acestei noi identități – „ce-i cu românii ăștia?”, discutam noi mai în rusă, mai în română. 

Pentru noi era un imens disconfort liniștea politică din România. Pe tema asta erau discuții interminabile. De ce? Pentru că nu era deloc comod să te identifici cu un popor umilit, fricos și supus în anii 87-89 când tot estul comunist era pe stradă. Anii 88-89, anii adolescenței noastre, i-am trăit pe stradă – era vremea marilor proteste, ale marilor transformări. Mai ales pentru niște puștani adolescenți scăpați de sub control.

Recomandări

Motivarea BEC pentru anularea candidaturii lui Călin Georgescu la alegerile prezidențiale

Revoluția română din 89 pentru noi a venit ca o mare salvare – ca o confirmare a umanității noastre, a calității umane – a calității politice umane. Ne-am bucurat teribil: ca și cum eram parte a procesului chiar dacă doar ascultam la radio și vedeam la televizor. Indirect eram acolo, parte a procesului.

Am privit-o ca pe o mare victorie asupra unui regim profund nedemn, inuman și degradant – ca pe un act de eroism, de demnitate: ca pe o mare victorie colectivă. Era și o revoluție a demnității umane colective: ca popor și cetățeni. Asta am simțit noi.

Pentru mine, Revoluția din 89 a fost și este unul dintre cele mai importante evenimente ale secolului XX. Ca român, o consider în primele trei mari evenimente ale secolului XX. Ca estic, între primele cinci mari evenimente ale secolului XX. Și cel mai mare la care am participat.

Știu: la revoluție participă mulți factori. În 89 au fost mulți factori: dar ea a fost o mișcare populară. Au existat o voință și o legitimare colective – poporul a devenit un subiect politic chiar dacă prin intermediul unor grupuri mai curajoase.

Să critici prezentul nu înseamnă că legitimezi trecutul

Ce s-a întâmplat după, e o altă discuție. Faptul că nu-mi place ideea de Restaurație post 90, faptul că eu critic noul regim capitalist violent, nedrept și antisocial, asta nu înseamnă că este ilegitimă Revoluția sau că justific regimul vechi. Acel regim trebuia să se termine: autoritarismul ceaușist nu mai avea o minimă raționalitate și era inuman. Critica actuală nu legitimează trecutul. Ci din contră: critica are valoare doar în raport cu o putere hegemonică în funcțiune. Asta e regula de bază a democrației. 

Recomandări

Senatul schimbă a treia oară accesul angajaților. Salariații vor fi puși să ocolească Parlamentul, o nouă firmă va livra un sistem mai scump – EXCLUSIV

Dar acesta este trucul noilor hegemoni și al ostașilor lui de hârtie: dacă critici actualitatea înseamnă că vrei trecutul – fals. Total fals. Pentru că ei luptă pentru delegitimarea oricărei forme de critică a prezentului și acțiune politică asupra actualității: în România ai voie să critici doar trecutul sau prezentul ca formă a trecutului. Nu ai voie să te atingi de Hegemon – că ești terminat. Oare nu așa s-a întâmplat și în vechiul regim? Și cu cât critica și protestele politice sunt mai slabe, cu atât puterea hegemonică devine mai autoritară și mai represivă.

În acest sens cred că Revoluția trebuie să capete un rol central în discursul nostru. Culmea e că cei mai duri de-legitimatori ai Revoluției sunt conservatorii și cei care au avut de câștigat: numărul mic care pe cadavrele celor mulți au câștigat imens. Cei cu „sfânta mare proprietate”. 

De ce se tem? Ei se tem că ea se poate repeta – de aceea Revoluția este rea pentru ei – Revoluția e bună doar împotriva comunismului, nu și ca o formă de critică a capitalismului și abuzurilor, și violenței lui. În acest sens Revoluția a fost folosită ca formă de instaurație – deloc întâmplător, „epoca de aur” devine interbelicul: viitorul e în trecutul unei neoiobăgii. Revoluția română a colapsat prin acest proiect de instaurație a trecutului – un soi de „interbelic” de mâna a doua în noul context social, economic și global.

Recomandări

Firul care îl leagă pe Călin Georgescu de gruparea antistatală „Vlad Țepeș”. Rolul Dorinei Mihai și al putinistului Mihai Lauruc

Deziderate uitate din Proclamația de la Timișoara

Citiți Proclamația de la Timișoara – își mai amintește cineva de cerințele sociale și economice? Acum dacă ai cere aceste lucruri, te arestează ca fiind comunist. Drepturile sociale și economice au fost pierdute. Iar aceste lucruri trebuie spuse. De unde vine marea proprietate a celor puțini? Doar din muncă – o, nu. În ce măsură mai dispunem azi de drepturi politice, sociale și mai ales economice? Despre ce democrație mai putem vorbi, când pierdem zi de zi tot mai multe drepturi politice, dar mai ales sociale și economice? Democrație politică fără drepturi nu doar politice, ci și sociale, și economice nu există. Citiți Carta drepturilor omului.

La noi, drepturile omului sunt reduse doar la drepturi politice, care înseamnă dreptul la opinie şi la vot. Sunt necesare, dar nu sunt suficiente. Poate citim mai atent acel document. În realitate, drepturile omului sunt drepturi ceva mai complexe, care cuprind nu doar drepturi politice, ci şi drepturi economice şi sociale.

Nu putem vorbi de respectarea drepturilor omului când munca este mai impozitată decât capitalul, pâinea – mai impozitată decât tranzacțiile financiare şi când munca, educația, protecția socială şi sănătatea nu mai sunt drepturi universale şi garantate gratuit (solidaritatea impozitului), ci oferite ca privilegii.

Când jumătate din ţara asta se naşte în condiţii de risc mare de sărăcie şi e condamnată definitiv la sărăcie prin legi, sisteme fiscale, salarii și pensii voit disproporționate şi controlate care produc inegalități imense, nu putem vorbi de respectarea drepturilor omului. 

Lipsa sau inegalitatea drepturilor sociale şi economice nu face decât să dizolve puterea drepturilor politice. 

Nu există drepturi politice fără drepturi sociale şi economice egale. Sărăcia este cea mai crudă formă de violență, spunea Ghandi. Da: omoară şi drepturile omului.

Ce m-a șocat când m-am mutat în România

Când m-am mutat în România în 90, lucrul cel mai tare care m-a șocat este încercarea de a atribui Revoluției o imagine de delegitimare: că au făcut-o străinii, că e mâna rușilor, că americanii, că e lovitură de stat, că serviciile etc. 

Cel mai important eveniment politic de după Al Doilea Război Mondial, un eveniment popular, cu un rol fundamental în politica României, era abandonat. 

Revoluția exista, dar nu exista subiectul politic care să și-l asume. Ca om educat în imperiu este foarte greu de înțeles acest lucru – chiar dacă nu l-ai făcut, tu trebuie să ți-l asumi.

Istoria trebuie asumată – e istoria noastră. Nu putem accepta mereu să trăim „sub vremi” și ca „subiect politic” al unor „forțe străine”.

Chiar dacă speranța avea să devină o mare dezamăgire, chiar dacă Revoluția avea să devină Contrarevoluție, chiar dacă victoria avea să devină o mare înfrângere – Revoluția trebuie asumată. Ea este o victorie în sine.

A fost un eveniment colosal, important, necesar. Noi am fost subiecții principali: noi, cei din Est, am făcut comunismul, noi l-am distrus: avem un colosal bagaj politic. Îi putem învăța și pe frații occidentali asta. Toată această istorie agresivă a „reeducării noastre” pe modelul „ca afară” de după 90, cum să devenim „mai democrați” fără a deveni parteneri, e destul de nedreaptă – vrem dialog, nu monolog și indicații superioare. Avem o colosală experiență politică în spate – și noi, și ei: putem învăța unii de la alții. E total nedreaptă această tratare superioară și pe termen lung creează neîncredere, suspiciune, sentimentul de nedreptate și dorința de revanșă. Exact fenomenul la care asistăm azi în Est.

Revoluția este o mare speranță: căci înseamnă că există nădejde, că tot ceea ce nu ne place, regimurile care nu ne convin, nedrepte și represive, abuzive politic, economic și social pot fi schimbate, îmbunătățite. Asta înseamnă speranță – asta înseamnă să gândești în orizontul și sensul Revoluției din 89: noi v-am produs, noi vă vom schimba, vă vom distruge. Asta înseamnă speranță politică. 

Asta înseamnă sensul Revoluției din 89 – extinderea drepturilor politice, sociale și economice pentru toate păturile sociale și nu crearea unei noi iobăgii și a unei noi boierimi.

Iar comemorarea Revoluției și a celor morți ne reamintește asta: și nouă, celor mulți, care am pierdut și lor, celor puțini, care au câștigat. Memoria este o rană deschisă: pentru toți. Ne amintește de lucruri de care vrem să uităm. Sau nu?

Urmărește-ne pe Google News