ComenteazăGeorge Ion, project manager la Gazeta Sporturilor, este absolvent de Filosofie, interesat de psihologie, sexualitate, studii de gen, dinamici de putere și modul în care ele se reflectă în relațiile sociale și personale. El realizează de mai bine de un an podcastul Eropedia.
***
Cu ceva vreme în urmă o populară prietenă a povestit pe Facebook despre anxietățile și nesiguranțele ei, despre cât de greu îi este uneori să gestioneze realitatea interioară și cea exterioară în care îi este dat să se miște. Postarea a adunat repede reacții și comentarii care arătau că ea dădea glas unor emoții pe care multe alte persoane le trăiau. Doar că în cvasitotalitatea lor reacțiile aparțineau altor femei.
Bărbații, altfel extrem de activi la celelalte postări ale popularei mele prietene, au ales să o ignore fix pe aceasta. Ca și cum gestul prin care prietena mea se vulnerabiliza nu era ceva ce ar trebui încurajat, ca și cum a vorbi despre emoțiile noastre dificile, despre partea noastră intimă întunecată, e ceva ce nu se face, cel puțin nu în public.
Să tot fie trei ani de atunci, dar postarea m-a tot urmărit ca un exemplu al modului în care bărbații evită să se confrunte cu interioritatea și cu emoțiile lor sau ale altora. Mi-am propus atunci să vorbesc, la rândul meu, despre anxietățile și frământările mele, tot public, într-o încercare de a ajuta la normalizarea acestor subiecte. Dar, bărbat fiind, am amânat asta, iată, mai bine de trei ani…
Prețul a trei locuri de muncă
Nu pot spune exact când anxietatea s-a strecurat în viața mea. Multă vreme am crezut despre mine că sunt o persoană foarte relaxată, optimistă, care privește cu încredere în viitor. Până când am fost nevoit să recunosc că nu (mai) sunt așa. Poate totul a început după criza din 2008, când odată cu micșorarea salariilor, plata ratei de leasing devenise o provocare.
Sau poate abia când întârzierile de peste două luni ale salariului la un fost loc de muncă m-au făcut să conștientizez cât de precară e condiția mea economică în România momentului.
Evident, am schimbat locul de muncă, am ajuns la un moment dat să am trei joburi simultan, dar n-am mai reușit să scap de senzația precarității care se fixase bine în adâncurile minții mele.
Iar volatilitatea și incertitudinea din industria în care lucrez nu au ajutat nici ele. Apoi mici, dar iritante probleme de sănătate au devenit tot mai mari în mintea mea și m-au făcut să mă gândesc că bătrânețea e ceva real, deja se instalează și că ăsta e doar începutul degradării fizice.
Iar România, cu sistemul ei de sănătate, nu pare deloc un loc unde să-ți trăiești bătrânețea, mai ales dacă nu ai resurse financiare pe măsură. Și mintea mea se întorcea ca într-un cerc vicios la precaritatea economică…
Puls 130
Mai erau momentele alea când fie la volan, fie așezat pe canapea, în casă, aveam senzația acută că ceva extrem de grav, catastrofic, e iminent. Nu știam ce va fi, doar eram convins că urmează să se întâmple cu certitudine, ca o explozie, ca un telefon care să anunțe decesul cuiva, ca un accident auto major… Dura câteva ore, apoi senzația se disipa. Sau petrecerea aniversară la împlinirea a 42 de ani, când, deși înconjurat de prieteni veniți să mă sărbătorească, am resimțit aceeași neliniște, iar ceasul de la mână mă tot anunța că am pulsul constant peste 130 bătăi pe minut. Și a rămas ridicat până a doua zi pe seară…
Apoi senzația că oamenii de lângă mine mă vor părăsi într-un fel sau altul. Că e doar o chestiune de timp până ce se va întâmpla asta, orice aș face. Că îi voi dezamăgi iremediabil și că își vor da seama că nu merit afecțiunea și aprecierea lor.
Și peste toate astea s-a instalat pandemia cu toată incertitudinea și teama pentru viața proprie și a celor apropiați și care a retezat sau a făcut extrem de anevoios contactul cu oamenii importanți din jur.
Iar distanțarea socială forțată n-a făcut decât să amplifice nesiguranța – în lipsa interacțiunii directe, față în față, aveam să dispar într-un cotlon îndepărtat al memoriei prietenilor și oamenilor care-mi sunt dragi, aveam să fiu uitat.
În prima săptămână de după lockdown intram pentru prima oară într-un cabinet de psihoterapie, dând curs unei intenții vechi, îndelung amânate. Întâlnirile săptămânale cu psihoterapeuta mea nu m-au scăpat (încă) de anxietate, dar m-au obligat să mă confrunt cu emoțiile mele, să investighez sursele și să dezvolt, pe cât posibil, modalități de a le controla.
Așa am ajuns să fac parte dintr-o categorie privilegiată și puțin numeroasă – a celor care își permit și au parte de servicii de psihoterapie.
În România nu există statistici oficiale cu privire la numărul celor care beneficiază de serviciile unui psiholog, dar mersul la psihoterapeut e departe de a fi ceva obișnuit în rândul populației, iar asta se întâmplă nu doar din motive economice, ci și din cauza stigmatizării.
E extrem de răspândită credința că la psiholog nu ajungi decât dacă ai probleme serioase și, dacă ajungi să o faci, o faci cât mai discret cu putință, să nu afle ceilalți. Iar dacă ești bărbat, e preferabil să nu o faci deloc. Bărbații adevărați nu au probleme emoționale și atunci când au și le rezolvă singuri. Să mergi la psiholog ca bărbat echivalează cu a te recunoaște slab, vulnerabil. Dacă se și află asta e ca și cum ți-ai proclama public slăbiciunea. În societatea și în cultura în care trăim, problemele emoționale sunt considerate apanajul femeilor, bărbatul adevărat e puternic, nu plânge și nu se lasă pradă emoțiilor. Iar dacă ele devin uneori prea puternice n-ar trebui să fie ceva ce n-ar putea rezolva alcoolul, pumnul sau sportul…
Prejudecata masculină care nu ne lasă să cerem ajutor specializat
În lipsa cifrelor oficiale mi-am întrebat câțiva prietenii psihoterapeuți care e raportul dintre bărbați și femei în rândul pacienților lor. Cei mai mulți dintre mi-au răspuns că au în medie un pacient bărbat la 9 sau 10 femei.
Dacă raportăm asta la:
- Incidența violenței conjugale din România: 96% dintre autori sunt bărbați
- Dependența de alcool: în rândul populației de peste 15 ani – 2% din bărbați și 0,6% din femei
- Rata sinuciderilor din România: unde raportul bărbați femei este de 4/1
Atunci ne putem gândi că nu lipsa problemelor emoționale îi ține pe bărbați departe de psihologi, ci o anume concepție toxică despre masculinitate, care îi obligă să-și ignore emoțiile și, mai ales, descurajează confruntarea cu ele într-un cadru specializat.
Și mă întorc la motivația scrierii acestui text. Cred că fără să ne asumăm vulnerabilitățile și fără să ne debarasăm de modele toxice nu putem fi mai buni nici pentru noi, nici pentru cei din jur.
Cred că recunoașterea propriilor frământări și suferințe în mărturiile celorlalți are rol benefic, pentru că ne face să ne simțim mai puțin „defecți” și izolați. Cred că a vorbi despre dificultățile personale prietenilor, terapeutului sau chiar public îți poate da putere și creează, totodată, cadrul în care vulnerabilizarea nu mai e excepție și oferă și celorlalți ocazia să empatizeze cu ce simți.
Or, crezând toate astea, de la un punct încolo, nu mai poți doar aștepta ca ceilalți să vorbească despre ei fără ca tu însuți să nu-ți spui povestea.