Și dacă am face o toaletă smart în fundul curții? Despre filozofia ministrului Cîmpeanu și de ce ar fi nevoie în școala românească

Mi-a povestit-o un coleg care a bătut destule școli rurale: sunt copii care, când au ajuns în ciclul primar la școală, nu se mai puteau opri din a merge la baia încălzită și curată din interior. Vedeau prima oară apă curentă, bazin de WC, trăgeau apa într-o veselie, se spălau compulsiv, cu o bucurie care-ți rupea sufletul. Unii vor hăhăi, alții poate se vor gândi că, într-un fel, Cîmpeanu a avut dreptate când a declarat: „Este o problema exagerată și este legată de foarte multe ori de calitatea educației, e o problemă importantă, trebuie rezolvată, dar trebuie să înțelegem că nu are legătură toaleta în curte cu calitatea educației, din moment ce mulți dintre noi am făcut performanță învățând în aceste școli, cred că este o dovadă, dar ea trebuie rezolvată, clar, și va fi rezolvată”.

Sigur că e o problemă exagerată când prea mulți copii au acasă toaleta tot în curte. Pentru ei școala e ultima fărâmă de confort, modernizare. Iarna, au și căldură ca lumea doar la școală. Acasă, economiile sunt drastice, o cameră-două încălzite pentru mai mulți membri ai familiei, și atât. La școală, deci, unele condiții sunt mult mai bune ca acasă. Cu un pragmatism de coșmar, te poți întreba, precum Cîmpeanu: de ce să ne agităm atâta cu WC-ul din curte când mulți elevi o duc oricum mai rău acasă?

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

Ce e enervant totuși în miile de titluri din fiecare septembrie al ultimului deceniu? Ne-am pus niște ținte prea modeste.

Toată lauda cu WC-urile, toți primarii și miniștri care tot taie panglici la toaletă, toate au un aer de coșmar. Tu îi întrebi de școală, ei se laudă cu WC-ul. Sigur că e o schimbare, dar am și făcut o fixație pe ciment și echipament.

De fapt, am făcut cu toții o fixație pe tot ce poartă comision, pe tot ce se câștigă la licitație. Săli de sport, școli renovate, echipamente sunt esențiale, n-o să zică nimeni altfel. Dar despre conținut, despre ce facem cu elevii în școală se vorbește puțin. Am dezvoltat o obsesie pentru banii care curg în zidurile școlii, dar vorbim prea puțin despre ce se întâmplă între ziduri. Și asta pentru că între ziduri stă subfinanțarea educației! În ziduri și saci de ciment se mai bagă bani pentru că aduc direct bani unui business. Procentul ăla mic din PIB la educație e ăla dintre pereții școlii, care ar trebui să meargă în personal și în confortul total al elevilor.

Însă nu la această obsesie pentru ciment, comisioane, toalete se referă filozofia Cîmpeanu. 

Tabla inteligentă

După cuvântul „reziliență”, una dintre obsesiile lexicale ale ministrului educației e sintagma „tabla inteligentă”. Dacă ar putea pune o tablă inteligentă și în toaleta din fundul curții ar fi minunat. Tabla inteligentă e un instrument scump și nu așa util cum ar putea părea la prima vedere. Are nevoie de mentenanță serioasă, de update-uri costisitoare. Sigur că e minunat s-o ai funcțională, însă până la ea ar fi și mai ieftin și miraculos să ai măcar un ecran de dimensiuni mari în clasă, pe care să-l conectezi la un laptop și să faci cam aceleași lucruri. 

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Digitalizare nu înseamnă „tablă inteligentă”, nici măcar tabletă. Copiii sunt vrei-nu-vrei „digitalizați” de rețelele de socializare. Digitalizare înseamnă să îi smulgi din obsesia economiei digitale: like-uri și inimioare, ca o expresie a acumulării de capital „în joacă”.

Paradoxul hipercapitalismului tehnologic e că poți să tot dai cu deștul pe ecranul smartphone-ului și stând pe buda din fundul curții. Mai mult, tot prin telefon și rețele de socializare se tot întăresc credințe feudale despre orice: de la rolul femeii în societate până la cultul bogătanului, mai ceva decât pe vremea când avea și sânge albastru, nu doar averi.

Cum faci asta? O faci și cu tabla inteligentă, și cu laptop pentru fiecare copil, dar mai ales cu investiții serioase în cursuri simple și eficiente de digitalizare a personalului din învățământ (atenție, aici sunt cam multe cursuri făcute doar pentru adeverințe, de o calitate îndoielnică, alți bani scurși indirect și aiurea, pe lângă școală, prin proiecte europene și ONG-uri). 

Tehnologia singură nu rezolvă nimic. Așa cum aplicații precum Uber, Glovo etc. ar fi putut fi uimitoare dacă n-ar fi promovat „angajații prin aplicație”, care o duc mai rău decât angajații de acum 20 de ani.

Deși repetăm ca papagalii că ne digitalizăm, tot ce obținem sunt doar achiziții de-a-n boulea, milioane de tablete care-s deja la reciclare, dar n-avem o bază de date ca lumea de resurse educaționale digitale puse la dispoziție de minister. Cei mai mulți bani ar fi trebuit să meargă în producție premium de lecție digitală: dar pentru asta nu e de ajuns un profesor care vorbește cu o tablă pe YouTube. E nevoie de producție în toată regula. Ca să nu mai zic că, în ceea ce privește limba și literatura română, de exemplu, nu avem nici măcar un corpus digital de texte, ca lumea editat, redactat, deși ne dăm de ceasul morții că „ne mor clasicii”, că „nu citește copilu” etc.

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

Generația post-Google

Ca să înțelegem problemele mai bine, ar trebui să le enunțăm cum trebuie. Generațiile din școlile de azi sunt post-Google. S-au născut și crescut în rețele de socializare. Distincția de clasă socială se face în felul în care au fost supravegheați în mânuirea telefonului sau îndemnați să învețe subtilitățile acestei lumi. Cei educați știu să-ți sintetizeze informația, s-o împacheteze și s-o livreze spre consum. Cei needucați, foarte mulți, nici nu știu unde cauți informația despre ceva, ei așteaptă să le toarne ceva pagina principală de la Instagram sau TikTok. 

Ceea ce pentru noi venea din reflex, să cauți pe un motor de căutare, Google sau altele, la ei este deja artificial. Ei caută „prin aplicații”. Și temele și le copiază de pe brainly (unde pot apărea și teme greșite, incomplete etc.) nu și le copiază căutând și compilând. 

Sunt superisteți în interacțiunea digitală, se descurcă greu în documentare, în depistarea „sursei de încredere”, în sintetizarea informațiilor.

Dacă am face un sondaj serios, sunt convins că peste 60% dintre copiii sub 14 ani nici nu ar ști să spună exact la ce folosește Google. Asta nu se întâmplă din ignoranța lor, a fost pur și simplu următorul pas tehnologic: cum să-i dau omului ce vrea fără să știe măcar că vrea acel ceva. Asta a modificat radical întreaga paradigmă a învățării. 

La cum arată strategia noastră de educație, care e obsedată să tot copieze modele finlandeze sau paraguayene, fix asta îi lipsește: înțelegerea faptului că avem o populație cu mii de probleme sociale, dar care s-a digitalizat de voie, de nevoie, cum a putut și ea. Realitatea este că avem populație digitală care trăiește în condiții feudale. Iobăgie digitalizată. Aici e miza politică enormă: cum spargi buna conviețuire a tehnologiilor noi cu cele mai retrograde idei despre societate? Nu o spargi tot cumpărând echipament smart într-un mod deloc isteț. Trebuie adaptate cerințele la fiecare școală, trebuie vorbit mult mai mult cu oamenii în teritoriu, nu făcute nesfârșite proiecte moarte în fașă, precum „România educată”.

Un ultim cuvânt despre ce înseamnă politic domnul Cîmpeanu: Cîmpeanu e Iohannis. E acea încăpățânare stupidă care a dus și la făurirea unor figuri de ceară precum Cîțu și a unor proiecte inconsistente care doar toacă bani. Inflexibilitatea lui Iohannis chiar seamănă cu o tablă digitală defectă. Iar „România educată” aduce tot mai mult cu o toaletă supersmart, superscumpă, plasată în fundul curții.

Urmărește-ne pe Google News