ComenteazăDe altfel, după eșecul militarismului exacerbat al primei jumătăți a secolului XX, aceste societăți cu democrație consolidată au ales ca structurile militarizate ale statului, de la armată la servicii secrete și poliție, să fie conduse de către civili, ca o garanție a faptului că respectivele structuri nu vor mai suferi din cauza unor personaje provenite din interiorul sistemului militarizat, personaje educate și antrenate pentru război, nu pentru pace și consolidarea acesteia.
Și, totuși, în situații mai grele, unora li se deschide apetitul pentru militarizare și militarism.
România, țara unde pare că gradul aduce pricepere
Deseori, atunci când economic lucrurile merg rău, când impresia generală este de debandadă și incompetență, sondajele indică o creștere a tendinței populației de a accepta o mână forte, un militar care să conducă țara. Vorbim despre România, acum, nu despre alte țări. Pare, cumva, că gradul militar aduce după sine și foarte multă competență, seriozitate și garanția unei societăți în care lucrurile funcționează ceas.
Evident că nu este așa, evident că și o armată este doar pe atât de bună pe cât îi sunt mai ales conducătorii. Iar uniforma, gradele și ierarhiile nu sunt niciodată garanția competenței.
Dacă a fi militar ar însemna nivelul maxim de dezvlotare al rasei umane, atunci toate războaiele ar avea numai învingători.
Acceptarea pandemiei și începutul stării de urgență în România au trezit în mulți dintre cei nimeriți la guvernare apucături de cătane prăfuite.
Vela, Despescu, Arafat și Garcea
Poate vă amintiți conferințele de presă în care toți cei trei vorbitori (domnul Vela, domnul Arafat și domnul Despescu) se înfățișau națiunii în echipament semicazon. Chestorul-șef Bogdan Depsecu era singurul militar activ, deci singurul îndreptățit la portul uniformei.
Asta nu-l împiedica pe ministrul Vela să afișeze o ținută fnatezie, ceva între geacă de aviator și recuzita lui Garcea, iar pe medicul Arafat să apară în bluzoane ai căror umeri mimau epoleții.
O vreme, virusul a fost combătut cu pușca în mână de către armata scoasă pe străzi și a fost fugărit cu mașinile militare care-și rotau amenințător mitralierele înspre orice tentativă de răspândire a bolii. Evident, n-a funcționat. Dacă milităria a fost considerată o formă de combatere a SARS-CoV-ului, ei bine, n-a funcționat.
”Populația civilă”, expresia favorită a ministrului
Și, totuși, spiritul milităresc n-a dispărut din comunicare membrilor guvernului, fiind perpetuat, la nivel de comunicare, cel puțin, de unul dintre cei mai civili miniștri cu putință.
Acum câteva zile, ministrul Nelu Tătaru, al cărui domeniu, sănătatea, se află sub asalt susținut, a declarat că ”ar trebui cu toţii să fim mai responsabili atât noi ca şi sector, dar şi populaţia civilă”.
Această ”populație civilă”, pusă în contrapartidă cu sectorul medical ar indica, la o primă impresie, că spitalele din România aparțin deja armatei, după modelul celui din Suceava,unde nu s-a găsit altă soluție managerială decât debarcarea specialiștilor de la Spitalul Militar.
De fapt, însă, ministrul Tătaru are o obsesie mai veche legată de ”populația civilă”.
Pe 25 iunie, Nelu Tătaru se întreba, retoric: ”Cu ce este vinovată populaţia civilă, care a stat în case două luni, să sufere în acest moment?”.
Apoi revenea, la doar o zi distanță, anunțând relaxările pregătite pentru 1 iulie: ”precauţia nu o poate avea doar sistemul medical sau corpul medical în sine, trebuie să o aibă și populația civilă”.
În fine, pe 3 iulie lovea iar: ”Recomandările, în acest moment, sunt pentru agenţii economici, pentru populaţia civilă de a colabora în contextul respectării regulilor”.
Cine este populația civilă din ieșirile publice ale domnului Tătaru? Pare că medicii n-ar fi parte a acestei populații civile. Pe alocuri ar putea părea că nici agenții economici nu sunt. Domnul Tătaru, cu siguranță nu se consideră membru al populației civile, deși nu există informații oficiale că ar fi membru activ al vreunei structuri militare.
We, the people
Nu, nu este și nu a devenit o rușine să fii civil, deși ministrul Tătaru folosește termenul pentru a indica o pătură distinctă și, din comparații, inferioară a societății, inferioară celorlalte care, este clar, nu sunt civile, deși nu se știe exact ce sunt.
Dacă la început, în iunie, părea a exista înțelegere pentru ”populația civilă”, cu trecerea timpului civilii au devenit acei indisciplinați care răspândesc boala, nesupunându-se ordinelor superiorilor.
Daor că într-o democrație nu există superiori, ci doar egali, dintre care unii sunt delegați, temporar, prin vot democratic, să îndeplinească anumite sarcini date de populația civilă. Într-o democrație nu există ordine, ci legi. În timp ce ordinele sunt rodul unor acte de voință unilaterale, nu totdeauna cele mai democratice, legile sunt rezultatul dezbateirlor și trebuie consimțite prin forța în sine a democrației, care acceptă ideea de vot, de majoritate.
Poate că unora le-ar plăcea ca cum să aibă în față doar persoane obligate prin statut să mărșăluiască, să respire și să ovaționeze la ordin. Ar fi mai ușor de condus o societate pentru care nu mai vrei să te ostenești să prezinți argumente, soluții, justificări. Dar, totuși, nu sntem acolo și sper să nici nu ajeungem prea curând.
Preambulul la Constituția SUA începe cu ”We the people of the United States” (”Noi, poporul Statelor Unite”). Preambulul oricărui act mai important (ba chiar și al celor mai puțin importnate) emis în România ar trebui să înceapă cu ”Noi, civilii”.