25 comentariiVi se pare exagerată afirmația din titlu? O voi argumenta și nuanța în cele ce urmează.
Ce spunem, de pildă, când spunem că „Basarabia e România”? La primul nivel, verbul „e(ste)” desemnează o apartenență. Când spunem sau scriem „Bararabia e România”, sensul afirmației este că termenul din stânga face parte din mulțimea mai mare care e denumită de termenul din dreapta.
Însă mai există un nivel de înțeles al acestei incluziuni: ea e menită să reamintească nu doar pierderea unui teritoriu, ci și asemănarea dintre cei doi termeni, faptul că primul e la fel cu al doilea și, deci, îi unește o identitate comună.
La același tip de identitate se referă și titlul acestui articol – „Simona e România”, și anume la identitatea națională.
Ce este identitatea națională? Simplificând, este modalitatea în care ne reprezentăm o anumită națiune, conținutul „căsuței” cu acel nume din mințile noastre. (Bineînțeles, fiecare căsuță este unică, fiindcă orice om își face propriile asocieri mentale și, deci, nimeni nu poate afla care ar fi intersecția acestor asocieri.)
Cum ne reprezentăm noi, ca români
Să subliniem aici o diferență evidentă: identitatea națională pe care o dobândesc cei ce se simt parte dintr-o națiune este mult mai consistentă și mai ramificată decât identitatea acelei națiuni din mințile străinilor.
Fiindcă una e să te naști în interiorul unei comunități, să îi trăiești obiceiurile și să îi vorbești limba, și cu totul altceva e să auzi ori să citești despre acea comunitate, eventual să îi devii oaspete.
Altfel spus, pentru noi înseamnă ceva și Burebista, și Ion Vodă cel Cumplit, și cuvântul „copilărie”, și câteva note din Rapsodia nr. 1, și gustul de sarmale ori chipul Reginei Maria. Asta în timp ce, pentru majoritatea celor de altă nație, identitatea subsumată termenului de „român” include o vagă localizare în Europa de Est, asocierea cu Dracula și, eventual, niște nume, precum Ceaușescu, Nadia sau David Popovici.
Deci, una e identitatea noastră națională pentru noi, alta e identitatea noastră națională pentru ceilalți, cea din mințile străinilor. Prima e densă și complicată, cealaltă e vagă și, la nivel de mase, abia cuprinde câteva elemente.
Halep, unul dintre identificatorii identității românești
Pentru a exista însă, ambele categorii au nevoie de niște identificatori, de niște persoane care să iasă din rând, să realizeze lucruri remarcabile ori să devină ființe excepționale.
În primul caz, acești identificatori servesc ca lianți; în al doilea caz, ca minime referințe: „a, da, despre români știu asta și asta”.
(Freud scrie la un moment dat, în „Psihologia colectivă și analiza Eului”, că o comunitate poate fi ținută laolaltă fie prin forță, fie prin identificări, adică asocieri cu oameni, idei și momente care să devină surse de inspirație.)
Un deceniu de constanță
Ajungem astfel la Simona. Cel mai mare merit al ei, mult mai important decât succesele de la Roland Garros și Wimbledon, este că, timp de aproape 10 ani (2013-2022), a fost deopotrivă unul dintre principalii lianți ai națiunii noastre și probabil cel mai cunoscut element al căsuței „român” din mințile celorlalte națiuni.
Datorită vizibilității tenisului, datorită frecvenței turneelor și audienței acestui sport, combinate cu rezistența Simonei la cel mai înalt nivel, noi, românii, am primit o hrană constantă a propriei identități, iar străinii au dobândit un reper nominal legat de România.
Diferența față de Cristina Neagu și Ana-Maria Brânză
Îndrăznesc să spun că nici un alt român nu a fost la fel de constant: nimeni altcineva nu a „livrat” atâta bucurie (și, deci, motiv de identitate națională) precum Simona, în cei 10 ani în care s-a aflat în vârful tenisului mondial, ajutată, evident, și de multiplicarea digitală a imaginii sale.
Ilie Năstase a jucat într-o vreme în care nu existau atâtea transmisiuni în direct, darămite internet.
Nadia a intrat în conștiința lumii mai ales prin prestația de la două ediții ale Jocurilor Olimpice.
Hagi a avut evoluții fluctuante, fiind cu mult mai cunoscut și mai iubit în țară (și în Turcia) decât a fost la nivel global.
Acum, David Popovici ar avea șansa unei notorietăți comparabile, însă înotul e departe de priza fotbalului sau a tenisului.
Spre deosebire de cei enumerați mai sus, Simona a fost la înălțime aproape lună de lună, din 2013 până anul trecut.
În aceeași perioadă, doar Cristina Neagu și Ana-Maria Brânză (Popescu) au rezistat în topurile lor (furnizând lumină identității naționale), dar, încă o dată, în sporturi mai puțin vizibile decât tenisul.
Astfel, timp de aproape 10 ani, românii au ajuns să se identifice cu Simona (în relație cu lumea), iar celelalte națiuni au ajuns să o identifice pe Simona cu România.
Simplificând lucrurile: în mințile noastre și ale lumii întregi, Simona a fost România timp de aproape 10 ani.
Timp de aproape 10 ani, o tânără sportivă anxioasă, dar foarte ambițioasă și disciplinată, ne-a întreținut speranța că nu suntem mai prejos decât alte neamuri.
Cura națională de încredere
Cu alte cuvinte, Simona, fără să știe, s-a luptat cu cea mai grea meteahnă a identității noastre naționale: ura de sine, neîncrederea, sentimentul că nu merităm și că nu suntem în stare, la fel de „în stare” ca alte nații pe care le tot admirăm. S-a luptat și adesea a și răzbit.
Nu degeaba s-a spus că, antrenând-o pe Simona, Darren Cahill a făcut, de fapt, terapie cu o întreagă țară. Pentru că în relația ei cu antrenorul australian ne-am regăsit cu toții, cu traumele noastre venite din comunism: relația cu părinții mereu nemulțumiți, neîncrederea în propriile forțe, lipsa mentorilor care să ne spună că pur și simplu ne sunt alături ș.a.m.d.
Din aceste motive, acum, când Simona e acuzată că a trișat, ceea ce riscă să se frângă nu e doar dragostea noastră pentru ea, ci mai ales, din nou, încrederea noastră în noi înșine.
E vital să aflăm adevărul
Ne-am transferat ani de zile identitatea în Simona și ea ne-a dus-o foarte departe, salvând-o. Iar astăzi, când vin, sarabandă, motive să ne îndoim, ceea ce ne doare nu e atât durerea ei, ci propriile noastre îndoieli și neîmpliniri, care se întorc, nerezolvate.
Simona e România și de aceea e atât de important să aflăm adevărul.
A știut sau nu? Dacă n-a știut, de ce s-a dat cu totul pe mâna lui Mouratoglou? Avea acesta o influență emoțională asupra ei? De ce a divorțat Simona la scurt timp după ce a semnat cu francezul? Există sau nu o legătură între viața ei sentimentală și deciziile ei sportive? A fost manipulată și „trădată”, așa cum ea însăși a spus?
Iar dacă a știut, dacă, din disperarea de a rămâne în Top 10, a acceptat să-i fie mânjit sângele, atunci cum ne mai raportăm la ea? Ce mai păstrăm din tot ce a făcut pentru noi?
Și care mai e identitatea noastră națională, în lipsa Simonei? Cine suntem și cine mai putem fi când rămânem doar noi cu noi, așa cum suntem în oglindă, fără Simona, fără Hagi, fără David Popovici? Nu cumva de acolo, din oglindă, ar trebui să reîncepem?
Foto: Hepta