Șomajul crește, locurile de muncă dispar. Ce soluții le oferă statul român celor rămași pe drumuri?

Ce soluții oferă statul pentru acești oameni? Măsura recentă, prin care Guvernul acoperă la reangajare pentru o perioadă de 3 luni 41,5% din costul salarial șomerilor produși de coronacriză, este bine-venită, dar e o picătură într-un ocean. Mulți dintre cei care și-au pierdut locurile de muncă pur și simplu nu își vor găsi altele în viitorul apropiat.

Dacă până nu de mult anunțul “Angajăm personal” era lipit pe toate vitrinele magazinelor, acum situația s-a inversat – pentru prima dată după vreo 10 ani, forța de muncă e cea care bate la ușă, întrebând dacă se fac angajări.

Ce le oferă, deci, statul român sutelor de mii de șomeri care nu își vor găsi un loc de muncă? Ei bine, aproape nimic. Valoarea medie lunară a indemnizației de șomaj e în jur de 500 de lei și se oferă pe o perioadă de maximum 9 luni. Această sumă transformă beneficiarii indemnizației de șomaj în persoane aflate în risc de sărăcie, având în vedere că pragul sărăciei în România anului 2018 era de 662 de lei (Eurostat). După ce trec cele 9 luni, Dumnezeu cu mila.

Pe vremea lui Traian Băsescu, care și-a făcut un crez politic din înfierarea șomerilor, a asistaților social și a tuturor celor pe care îi considera niște leneși, valoarea medie lunară a indemnizației de șomaj era de 401 lei (2008), respectiv 79% din salariul minim brut pe economie.

Recomandări

Cernobîlul de la Valea Călugărească, Prahova. Autoritățile și-au dat acordul pentru un mare depozit de gunoi lângă munții de deșeuri industriale. „Roșia Montană se mută la noi!”

Azi, după ani în care România a crescut cât China, un șomer trebuie să trăiască cu un sfert din salariul minim – asta în condițiile în care și salariul minim e departe de a asigura un minim de trai decent.

Spre deosebire de epoca lui Băsescu, azi cei de la Putere nu mai îndrăznesc să vorbească despre leneșii care primesc bani nemunciți – ar fi și complicat să acuzi un om care și-a pierdut locul de muncă din cauza pandemiei și nu găsește altul că a ales, de bunăvoie, să nu muncească. Guvernul actual nu îi înjură pe săraci și pe șomeri, ci pur și simplu se preface că nu există și nu face nimic pentru ei.

În Parlament există cel puțin două inițiative care au în vedere această problemă – una este cea care propune acordarea unui venit lunar de 1.500 de lei tuturor cetățenilor români cu vârsta de peste 18 ani, inițiată de Pro România.

Cealaltă e un proiect de lege inițiat de reprezentanți ai mai multor partide și independenți, care prevede creșterea Indicatorului Social de Referință, ceea ce ar atrage după sine dublarea indemnizației de șomaj, dar și a ajutoarelor sociale. Dar nu știm care va fi soarta acestor proiecte de lege și dacă vor trece la vot.

Recomandări

De ce vrea Maricel Păcuraru să-și anuleze condamnarea din 2014. Argumentul avocaților: „Infracțiunea de spălare a banilor nu mai este infracțiune”

Să fim serioși, nu se poate trăi cu 500 de lei pe lună. Cum numărul șomerilor care vor fi nevoiți să trăiască cu acești bani va crește, ne putem aștepta la ce e mai rău – nu doar la sărăcie și foamete, ci și la o creștere a infracționalității și violenței.

Dar problema nu e doar una socială – este și o problemă economică. Aceia care se opun creșterii beneficiilor sociale obișnuiesc să prezinte aceste măsuri ca o formă de pomană pe care statul o face celor nevoiași. Ceea ce uită e că este o măsură de susținere a economiei.

Scăderea veniturilor populației duce la o adâncire a crizei, ca urmare a scăderii cererii agregate. Singura soluție de prevenire a acestui cerc vicios, în care veniturile în scădere adâncesc recesiunea, este recursul la stabilizatorii automați – respectiv transferurile financiare către populație, sub forma indemnizației de șomaj, ajutoare sociale etc., care stimulează cererea agregată și, deci, economia, prin faptul că banii primiți de populație merg integral în consum.

Întrebarea de unde bani nu își are locul. Statul român stă pe un morman de bani și plânge de foame. În primul rând, statul are la îndemână măsura creșterii veniturilor printr-o reformă a sistemului fiscal, care, pe lângă creșterea capacității instituționale a ANAF, să introducă impozitarea progresivă a averii și a profiturilor, taxarea tranzacțiilor financiare, taxe pe poluare etc.

Recomandări

„Nu trebuia să te pui cu Putin”. Fragmente exclusive din cartea „Patriot. Memorii de Aleksei Navalnîi”, care va apărea în România pe 22 octombrie

Apoi, sunt banii europeni, care se anunță în jur de 19 miliarde de euro, sumă nerambursabilă – echivalentul a aproape 10% din PIB. Sigur, nu sunt bani pentru plata șomerilor și a săracilor, dar sunt bani care vor acoperi nevoi de finanțare mai vechi, cum ar fi infrastructura, construirea de spitale, căi ferate etc. și de aceea ne vor permite să cheltuim mai mult în alte zone, până acum neglijate, cum ar fi protecția socială.

Sunt bani care, dacă vor fi cheltuiți inteligent, nu doar că vor scoate din subdezvoltare cele 10 milioane de români care încă au WC-uri în fundul curții și cele aproape două milioane de gospodării care suferă de sărăcie energetică, ci vor crea locuri de muncă, vor genera consum, vor plăti taxe.

Cine ridică problema finanțării când vine vorba de creșterea ajutorului social și de șomaj e fie ipocrit, fie necunoscător. Ceea ce ne lipsește nu sunt banii. Ceea ce ne lipsește este, bineînțeles, capacitatea instituțională de a atrage acești bani. Ceea ce ne lipsește sunt viziunea și voința politică de a schimba ceva.

Din păcate, avem o clasă politică a cărei unică aspirație pare să fie revenirea la “normalitate”. Dar acest lucru e imposibil – lucrurile nu vor mai fi ca înainte, unele companii sau chiar sectoare vor intra iremediabil în declin, capitalul global își va repatria producția, lanțurile de producție se vor scurta.

Economia privată va trece printr-o perioadă de transformări și sute de mii, milioane de oameni vor avea de pierdut de pe urma acestui proces. Pur și simplu trebuie să construim o nouă normalitate, preferabil mai bună decât cea pe care o lăsăm în urmă.

Pentru asta, e nevoie de o nouă viziune, de care prea puțini reprezentanți ai clasei politice fac dovadă. Viitorul bate la ușă, iar noi suntem în fundul gol, prizonieri ai unor idiosincrazii din alt secol, din altă lume.

Momentul ne cere să gândim curajos, to think big, cum spun englezii. Să facem din România un stat social e doar un mic pas într-o mare direcție.

Urmărește-ne pe Google News