ComenteazăAm fost botezat creștin-ortodox, fără consimțământul meu, în buna tradiție autohtonă. Am fost educat în acest spirit de către familia mea, cu o mamaie pentru care preotul reprezenta autoritatea supremă.
Ritualuri executate din respect pentru mamaia
Când venea preotul în vizită, pentru diverse ritualuri creștin-ortodoxe, pe lângă cei 5-10 lei pe care îi dădea pentru serviciile religioase, mamaia săruta cu umilință mâna acestuia.
Încă din copilărie, acest obicei m-a oripilat, cu îndârjire refuzând propunerea repetată a mamaiei: “pupă și tu mâna părintelui”.
Inclusiv apelativul părinte l-am considerat deplasat, dar țineam pentru mine acest lucru. În fine, pentru a nu o jigni, mă prefăceam că sărutam icoana sau crucea preotului, așa, să par doar scârbit de pupatul pe piele, dar să accept umilința în fața a ceea ce ea considera “trimisul Domnului”.
A trebuit să mă spovedesc – deși nu aveam, la vârsta respectivă, păcate de mărturisit. A trebuit să trec pe sub masă, să ocolesc biserica din cartier de trei ori, să merg să aduc agheasmă pe cel mai crunt frig de la noi.
Nici una dintre aceste practici nu mi-a plăcut, dar le executam pentru așa trebuia să fie, așa era lăsat și, mai ales, pentru că îmi respectam mamaia.
Drumul cu lumânarea aprinsă acasă
Noaptea de Înviere mergeam la biserică și, de această dată, mergeam de plăcere. Nu pentru slujba religioasă – căci nu o ascultam -, ci pentru socializarea din fața bisericii, luam pulsul cartierului ca un veritabil antropolog începător.
Mă fascina corul masiv format din toți vecinii mei care cântau – cum se pricepeau și ei – “Hristos a înviat din morți!”.
Îmi plăcea, în egală măsură, transferul de flacără de la o lumânare la alta și provocarea ulterioară de a duce lumânarea acasă aprinsă.
Te-a prostit școala
Eram deja student când am început să îmi pun întrebări mai profunde legate de “instituția” ortodoxiei, de marketingul pe care aceasta îl utilizează impunând botezul din copilărie, pentru a avea garanția clienților sau, în limbajul lor, a enoriașilor.
Nu o să insist pe toate dilemele pe care le-am avut în ceea ce privește modul în care Dumnezeu este folosit în ortodoxism: unele sunt încă dileme, altele au devenit certitudini.
Și, din păcate, una din certitudine mele privind instituția ortodoxiei, studiate în profunzime, este sclavia romilor.
Biserica ortodoxă a deținut sclavi pentru 500 de ani. Au primit donații de mii de oameni ca robi, i-au tratat cel mai rău dintre toți deținătorii de sclavi din spațiul nostru (domnitorii și boierii), cel mai probabil, din lipsă de altă mână de lucru pe vastele lor moșii.
Sclavii romi au fost cei care au construit o bună parte din lăcașurile ortodoxiei fără să fie menționați, căci ei erau percepuți – conform Codului lui Caragea – ca obiecte. Practic, robii lui Dumnezeu au avut alți robi pentru a le face treburile lumești.
Și, după ce am studiat mai multe surse, m-am întors la mamaia și i-am povestit. Probabil, din teamă să nu mă îndepărtez de “dreapta credință”, răspunsul ei a fost categoric: “Te-a prostit școala!”. Nu am realizat atunci, dar în timp mi-a fost clar că oameni precum mamaia nu fac diferența între Dumnezeu și instituția Bisericii Ortodoxe Române.
Nu Dumnezeu, evident, a deținut sclavi – din știința mea, așa ceva este tocmai împotriva cuvântului divin -, ci oamenii care au condus biserici și mânăstiri, profitori laici, mulți dintre ei lipsiți de empatie și iubire de aproape. Nu am reușit să o conving, dar nici ea pe mine.
Spovedania BOR
Acum, după mai bine de 20 de ani de la această experiență, mamaia nemaifiind cu noi, încă am o strângere de inimă să spun ceea ce urmează pentru că știu că ea ar fi suferit – așa cum vor face mulți dintre cei care vor comenta acest text pe rețelele de socializare.
Dar, tot din inspirație creștină, știu că adevărul trebuie să biruiască în fața minciunii, că răul trebuie identificat și înlocuit cu binele, că păcatul trebuie mărturisit, iertat și nerepetat.
Și, atunci, mă întreb cum e posibil ca eu – creștin-ortodox botezat – să mă spovedesc, împărtășesc și să fiu parte dintr-o Biserică ce a păcătuit timp de mai multe secole cu strămoșii mei și care, până astăzi, nu a găsit puterea de a-și cere scuze?
Cum aș putea să mă confesez pentru iertare dacă cei care mi-ar acorda acest privilegiu nu trec printr-un proces similar?
Fără confesiunea reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române, fără părerea de rău sinceră pentru trecutul diabolic al instituției – cu regret pentru crezul mamaiei mele – nu pot fi creștin-ortodox -, dar asta nu mă împiedică, în mod evident, să cred într-un Dumnezeu fără instituție. Nu de alta, dar instituția poate corupe în multe feluri și, din păcate, pentru romi a fost profund coruptă din punct de vedere moral, dar și pecuniar.