ComenteazăDupă cum raportul scoate în evidență, criza climatică globală e la un punct critic – datele din 2023 arată o creștere a temperaturii medii globale cu 1,48°C față de perioada de dinainte de revoluția industrială.
În cazul României, sunt câteva efecte majore ale acestei creșteri, (a) de la valurile de căldură, a căror intensitate, durată și frecvență au crescut semnificativ, (b) secete și (c) furtuni severe. Urbanizarea amplifică efectele schimbărilor climatice, orașele devenind mai calde și mai uscate decât zonele rurale – fenomenul Insulei de Căldură Urbane, iar diferențele de temperatură pot ajunge chiar și până la 7-8°C. Cercetările recente subliniază că (1) emisiile de gaze cu efect de seră, generate de activitățile umane, (2) împreună cu variabilitatea naturală reprezintă principalele cauze ale încălzirii și creșterii fenomenelor extreme.
Este cât se poate de evident că toate datele statistice din acest raport duc în aceeași direcție: ne confruntăm cu schimbări climatice, asta e de netăgăduit. Nu voi face exces de cifre, toate acestea pot fi lesne accesate fie și doar spicuind raportul. Mai mult, există un consens în comunitatea științifică internațională vizavi de aceste schimbări: 97-98% dintre cercetătorii climatici susțin principiile schimbării climatice din antropocen (anthropogenic climate change), gazele cu efect de seră (dioxid de carbon) fiind cele al căror volum a crescut continuu în ultimele două secole, post-revoluția industrială.
Voi lista însă anumite recomandări pe care autorii raportului le fac:
- Adoptarea unei legi-cadru a climei.
- Consolidarea infrastructurii de monitorizare și a bazelor de date prin dezvoltarea unei baze de date naționale privind fenomenele meteorologice extreme – o axă prioritară în opinia autorilor.
- Îmbunătățirea cercetărilor climatologice și meteorologice prin fenomenele extreme și impactul schimbărilor climatice asupra acestora.
- Pentru reducerea riscurilor asociate căldurii urbane, administrațiile locale trebuie să se concentreze pe (1) implementarea infrastructurii verzi, (2) a soluțiilor bazate pe natură și a coridoarelor verzi-albastre, (3) planificarea urbană durabilă, (4) modernizarea infrastructurii și a clădirilor.
- Întărirea rețelelor de energie electrică pentru a crește nivelul de electrificare al sectoarelor transporturilor și clădirilor și pentru a permite astfel reducerea treptată a consumului de combustibili fosili.
- Creșterea capacității de absorbție a pădurilor și a altor terenuri, multe aflate în degradare.
- Campanii de comunicare despre schimbările climatice cu teme concrete (de exemplu, defrișările ilegale) și cu implicațiile lor clare asupra vieții oamenilor etc.
Sunt măsuri clare, de bun-simț, unele care, dacă ar fi implementate, ar trebui să producă rezultate în viitor. Să lărgim puțin cadrul acum.
Națiunile europene au încercat mereu să stabilească ținte și calendare privind reducerea gazelor cu efect de seră (a se vedea, spre exemplu, Conferinţa Mondială a ONU pentru Mediu şi Dezvoltare, Rio de Janeiro, 1992, Protocolul de la Kyoto, 1997 sau Acordul de la Paris, 2015).
Totuși, pe acest subiect, opiniile statelor au fost mereu împărțite. Țările mai sărace au subliniat că 80% din resursele lumii sunt consumate de 20% dintre oamenii care trăiesc în lumea industrializată. Națiuni precum China și India au considerat și consideră restricțiile privind emisiile de gaze cu efect de seră un obstacol în calea dezvoltării lor. Acestea se întreabă de ce trebuie să plătească ele pentru păcatele țărilor bogate. Toate țările în curs de dezvoltare, conduse de India, China și Brazilia, au refuzat să accepte angajamente obligatorii – se întâmpla într-o perioadă de creștere economică extraordinară pentru aceste țări și nu erau interesate de acest subiect. Tot timpul, țările în curs de dezvoltare au dat vina pe țările bogate, bunăoară acestea au provocat încălzirea globală prin arderea cărbunilor și a petrolului, propunând ca bogații să fie primii care iau măsuri obligatorii din punct de vedere juridic pentru a reduce emisiile de gaze cu efect de seră.
Dar nu doar țările în curs de dezvoltare s-au opus. Chiar Statele Unite au făcut mai mereu notă discordantă. Spre exemplu, sub presiunea celor care controlează industriile combustibililor fosili, americanii au diluat sau chiar au blocat majoritatea inițiativelor diplomatice ce vizau reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (a se vedea Headrick, D. R. [2019]. „Climate change: debate and reality”. International Review of Environmental History, 5[1]: pp. 60).
Chiar românii par să ignore aceste evidențe, doar 4% dintre aceștia considerând schimbările climatice ca fiind cea mai importantă problemă a lor. În schimb, 62% din populația adultă este preocupată mai mult de costul vieții și de inflație (p. 100 în raport). Cu referință la problemele de mediu, schimbările climatice ocupă locul cinci, doar 7% din populație considerându-le prioritare. Defrișările forestiere sunt considerate a fi cea mai gravă problemă de mediu (37%), urmate de eliminarea deșeurilor menajere (12%), poluarea aerului (11%) și epuizarea resurselor naturale (11%).
Dat fiind întregul context, în încheiere vin și întreb:
- Cum pot fi convinse națiunile în plin proces de dezvoltare, China și India sunt exemple în acest sens, țările BRICS în ansamblu, că reducerea gazelor cu efect de seră este o problemă ce afecteză viața întregii planete?
- Cum pot fi convinși oamenii, preocupați de greutățile economice cotidiene (costul vieții, inflație etc.), să gândească în contra intereselor lor economice imediate și în logica unei dezvoltări pe termen lung? Mai mult, cum pot fi convinși că o societate exclusiv consumeristă, exemplu turismul de masă cu sutele de mii de avioane care împânzesc cerul lumii, nu reprezintă soluția, ci impedimentul în ceea ce privește emisiile de gaze cu efect de seră?
În ceea ce privește întrebarea secundă, autorii oferă o recomandare, respectiv campanii de comunicare despre schimbările climatice și rolul lor nefast în desenarea viitorului omenirii. În privința primei întrebări, lucrurile sunt un pic mai complicate…
Foto: Profimedia