ComenteazăM-a întrebat deunăzi un client de ce rata de vaccinare în România este atât de mică. Vine frecvent la noi, am vorbit de multe ori despre România pe care o vizitase, despre comunism și viața de după. A rămas cu o impresie frumoasă despre țara noastră. Acum părea sincer surprins: „Sunteți în mijlocul Europei, ați avut acces la vaccin cu mult timp înaintea noastră, de exemplu. Ce se întâmplă?”.
Nu am știut ce să răspund. Am dat vag vina pe autorități cum fac adesea, evitând să critic nația din care provin. Adevărul este că nu am un răspuns, în primul rând pentru că nu sunt nici medic, nici epidemiolog, nici sociolog sau psiholog, nici antropolog. Am citit adineauri părerea unui oficial român care dădea vina pe rezultatele slabe la testele Pisa.
Cu siguranță, suferința deja cronică a sistemului de învățământ este cauza principală a multor probleme din societatea românească. Nu cred însă că lipsa educației este singura cauză.
Lipsa statului este probabil mai acută decât cea a educației. Nu îmi amintesc ca în viața mea de adult să fi avut vreodată statul român drept partener social. Nici pe timp de „pace”, dar mai ales pe timp de „război”.
De fapt, tot ce am încercat este să fug de el, să mă descurc singură.
Puterea exemplului – sau lipsa lui – este, la rândul ei, crucială în situații de criză. Dacă reprezentanții statului nu respectă ei înșiși regulile pe care le impun, este aberant să te aștepți ca cetățenii să o facă.
Dacă reprezentanții statului au în mod autentic alte preocupări decât binele cetățenilor, atunci aceștia din urmă sunt „on their own” (pe cont propriu, n.red.). Cu excepția unei categorii probabil reduse de cetățeni care sunt și au fost mereu above the law (deasupra legii, n.red.), restul românilor sunt de capul lor. N-au partener în autorități. N-au avut niciodată încredere în ele, ar fi culmea să înceapă să o facă în mijlocul dezastrului. Dacă statul nu comunică (pentru că nu știe, nu vrea, i se rupe) sau comunică aberații („jucați golf, că e cool”), oamenii se informează de unde pot. Și înțeleg cât pot.
Statul nu doar că nu e un partener, el e adesea perceput drept inamic. Știrea cu primarul unei comune din Vaslui care amenință autoritățile că le așteaptă cu furcile dacă vin să îi vaccineze cetățenii este grăitoare. Primarul este el însuși parte a statului pe care îl contestă. Încerc să mă pun în locul cetățenilor acelei comune. Este greu de crezut că mulți dintre ei vor să se vaccineze… România este acea comună la altă scară.
Mulți au drept partener biserica. Mi-aș dori să cred că aceasta din urmă a jucat un rol important în atenuarea crizei. Realitatea e, din păcate, alta.
Lipsa aproape totală a conștiinței civice este, cred eu, o altă cauză. E greu să-ți pese și de celălalt când tu însuți trebuie să navighezi de unul singur în mijlocul a ceea ce deja este descris a fi o catastrofă umanitară.
Comunismul și haosul politic și social care i-a urmat au atrofiat orice urmă de empatie, de simț civic, de implicare comunitară de proporții. Unii cetățeni au luat locul statului, au făcut și fac lucruri excepționale. Nu este însă de ajuns pentru ca simțul civic, puterea exemplului să suplinească cu totul lipsa acută a statului.
Am citit dimineață declarația cuiva care descria situația din România drept o „catastrofă umanitară”. Nu știu dacă este chiar atât de grav. Din restul știrilor pare totuși că viața merge înainte, guvernul își vede de interesele de partid, președintele apare pe ici, pe colo în costum frumos, alb, lumea se înghesuie fără mască la nunți, botezuri, festivaluri.
Mă întreb totuși cât de multe catastrofe trebuie să mai îndure poporul ăsta înainte de a-și pierde cu totul speranța…
foto: Hepta