Tăceri vinovate. Pentru cei care se dezic zilele astea de Iohannis

Premisa de la care pleacă aproape toți cei care, acum, își iau aripile ocrotitoare de deasupra președintelui României este că acesta s-a schimbat. De aceea nu-l mai susțin, de aceea îl reneagă. Pentru că este complet altul față de omul pe care l-au susținut extrem de vocal, aproape violent, în două campanii electorale și, mai ales, în lungul răstimp dintre ele. 

Timp de aproape doi ani, de la marea victorie a insurecției intelectualiste antidănciliste și antipesediste din octombrie 2019, societatea civilă a fost, blagian, mută ca o lebădă. De asemeni, între 16 noiembrie 2014 și septembrie 2021, aceeași presupusă societate civilă i-a iertat absolut orice derapaj președintelui Iohannis, în numele „răului celui mai mic”.

Să ne fie iertat, dar aceasta nu este, absolut deloc, societate civilă. Pentru că-i lipsește, nu știm de ce, aparatul critic. Iar fără aparat critic, societatea civilă este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire.

Societatea civilă, care include, desigur, și presa, are exact rolul de a fi, între scrutinuri, criticul necesar pentru a contrabalansa puterea, pentru a-i ține pe câștigătorii alegerilor cu picioarele pe pământ.

În Roma antică, de Saturnalii (serbări ce aveau loc la jumătatea lunii decembrie) sclavii aveau câteva zile de libertate supremă. Deveneau, temporar, cetățeni, aveau dreptul de a purta toga, erau stăpânii stăpânilor lor, le dădeau comenzi, îi puneau, cu măsură, să le facă treburile. În „Satire”, Horațiu numește asta „libertatea din decembrie”. Tot într-un decembrie, începând cam în același timp cu Saturnaliile, românii și-au câștigat această libertate. Dar nu doar pentru câteva zile, ci, am sperat toți, pentru totdeauna. Se numește democrație, de ceva vreme, și poate conține urme de libertăți și de drepturi.

Recomandări

Guvernul Ciolacu 2, învestit după audieri fulger. Puterea a tremurat până în ultimul moment. Ce nu s-a văzut la televizor

Tot în Roma antică, în timpul triumfurilor dedicate generalilor cuceritori de noi teritorii, în carul omagiatului stătea un tip cu siguranță enervant, care avea datoria de a-i repeta eroului zilei două cuvinte: „Memento mori”, Amintește-ți că ești muritor! Pentru a mai stăvili din inevitabila și omeneasca, de altfel, autozeificare.

Acesta este rolul societății civile (inclusiv al presei): să-i țină pe ăștia printre noi, să nu-i lase să decoleze spre înălțimi pe care nici intelectul și nici pregătirea nu-i i-ar lăsa, în mod normal, să le atingă.

Oricine, oricând, are tot dreptul din lume de a simpatiza și chiar de a susține pe cine vrea el într-o competiție electorală, fără a fi condamnabil pentru asta. Unul dintre drepturile esențiale în democrație. Acesta este dreptul pre-scrutin. Dreptul post-scrutin ar trebui privit, mai ales de către liderii de opinie, ca o îndatorire, ca o obligație: aceea de a-i face pe cei aleși să-și respecte contractul propus în campaniile electorale. Mai ales după ce au trecut pe sub arcul de triumf al câștigării alegerilor, politicienilor trebuie să li se amintească, zi de zi, că sunt temporari în funcțiile în care noi i-am pus și că, în scurtul răstimp pe car îl au la dispoziție principala lor ocupație este aceea de a se achita de datoriile pe care le-au făcut la noi, atunci când ne-au luat, pentru un termen fix, votul.

Recomandări

Vlad Pascu riscă o pedeapsă mai mare, după ce Judecătoria Mangalia a decis să îi schimbe încadrarea juridică în dosarul accidentului de la 2 Mai

Aici eșuează societatea civilă românească și, deci, nu este de mirare că statul însuși eșuează pe terenuri de golf și pârtii de schi.

Atitudinea post electorală a societății civile românești este „i-am votat, deci îi iertăm”. Corect, democratic, ar fi „i-am votat, deci îi obligăm”, dar, din varii motive, asta nu se întâmplă. Și nu se întâmplă pentru că ratăm esențialul.

Ratăm a nțelege diferența dintre a te duce la reprezentatul tău în parlament și a-i spune „ai promis locuri de muncă, pentru asta ai fost votat” și a te duce la reprezentantul tău în parlament și a-i spune „te-am votat, dă-mi un loc de muncă”. Extrapolând, a doua variantă este cea nefericită, pe care chiar o trăim, în care „societatea civilă” primește o sinecură, un loc în CES, bine remunerat sau un grant guvernamental și tace. Tace în loc să-și facă treaba.

Asistăm, în ultimele două luni, la o avalanșă de deziceri violente de președintele Iohannis. Sau o avalanșă violentă de deziceri.

Dar nu este vina lui Klaus Iohannis. Pentru că el nu a făcut nimic deosebit în ultimile două luni. El nu și-a ratat acum, din septembrie încoace, vocația de a fi liderul unei națiuni încă în căutare de sine, pentru că el nu pentru această vocație inexistentă a fost votat, ci pentru vocația de a fi cel mai mic. Rău. Fiind egal cu sine însuși și neschimbat, de fapt, Iohannis este ultimul învinovățibil din curtea școlii de democrație. Dar atât de vocalii societari civili ai ultimelor luni trebuie să înțeleagă, încă o dată pentru o încă totdeauna câtă complicitate la dezastru poate zăcea în niște tăceri doar aparent nevinovate.

Foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News