Țara cu valizele gata făcute în dulap. De ce nu am plecat, de ce de fapt nu am rămas

Copil fiind, crescută într-un mic oraș industrial de provincie, nu văzusem niciodată lumea dincolo de granițele Aleii Militarilor – un cartier de văduve ale angajaților Armatei în care băteam mingea și, ocazional, îmi juleam genunchii. Impresia mea despre țara în care trăiam era mai puțin brodată din imagini reale și mai degrabă din poveștile cu eroi și din legendele pe care le citeam cu nesaț.

Românca, pentru mine, era chiar imaginea (mult discutată zilele astea) Ecaterinei Teodoroiu, la al cărei curaj legendar aspiram și eu și pe care am cunoscut-o înainte să îmi fi scos prea mult capul în lume. Era imaginea Iuliei Hasdeu, fiica lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, tânăra poetă moartă înainte de vreme, din care îmi făcusem un soi de idol la care mă închinam, citind fragmente din biografia ei, în fiecare seară.

Credeam cu tărie ceea ce se proclama în manualele școlare – că avem o țară ca niciuna pe pământ, în care bogățiile abundă, talentul mustește și dă pe dinafară, iar sămânța din care a fost plămădit neamul românesc e una rară și prețioasă.

Iar în vreme ce mintea mea se agăța de aceste povești și de tâlcul din ele, realitatea devenea din ce în ce mai dură – eram primul copil din doi al unei mame singure, lovită la doar 37 de ani de o boală necruțătoare și pensionată din acest motiv. Visam cu ochii deschiși la un personaj care să ne salveze de viața noastră mizerabilă și, pe neștiute, în vreme ce mă uitam cu bunica mea la televizor în fiecare seară, mintea mea a început să născocească o idee nouă. Salvarea avea să fie acolo, la televizorul care nu rămânea stins în nicio seară în casa bunicii mele – salvarea avea să vină în ziua în care vom fi apărut la televizor. Eroii nu mai erau doar în cărți, erau și pe micile ecrane – erau moderatorii TV dichisiți, cu părul mereu perfect, cu machiajul nescurs, cu vocile transfigurate de emoție și care, odată ce-și aplecau atenția asupra cazului tău, reușeau să te scoată din necaz.

Recomandări

Generalul Vasile Milea, „eroul” care a ordonat reprimarea Revoluției la Timișoara. „Sinuciderea a fost practic o încercare de autorănire”

Ai mei aspirau la schimbare o dată la patru ani, iar eu credeam că o intuiesc în fiecare seară, în fața televizorului. Într-un fel, eram mai câștigată decât ei crezând că popularizarea încă unui caz social dintre sutele de mii din țară era o soluție.

Asta însă nu s-a întâmplat niciodată, soluția salvatoare nu s-a concretizat. Anii au trecut la fel, iar sărăcia a devenit mai ușor de suportat, cu timpul. Am învățat să mă bucur la o pungă de chipsuri, la o sticlă de cola, am câștigat burse de studiu și am participat la concursuri pe care, nu de puține ori, le-am câștigat și din care, în cele din urmă, am trăit în perioada adolescenței. Iar în mintea mea a început să persiste ideea că, în fond, echivalentul celebrului vis american e visul românesc al celor crescuți în sărăcie, dar care, cumva, reușesc să își croiască un drum. De-a lungul vieții, am fost atrasă de acest soi de oameni – oamenii care își depășesc condiția și, prin multă muncă, reușesc să iasă la suprafață. Nu era nimic în neregulă cu țara și filmele americane la care mă uitam spuneau aceeași poveste – că trebuie să te zbați.

Zbaterea a devenit, în anii tinereții mele, un mod de viață pe care însă nu l-am conștientizat niciodată ca atare. Eram – și cred că încă sunt – o idealistă. Așa că mi-am ales o meserie din care n-am să mă îmbogățesc niciodată, dar în care aveam să pot schimba lucruri. Într-un fel, cred că am fost mereu convinsă că orice și oricine se poate schimba – un om, la fel ca și un popor. Iar tinerețea mea, la fel ca a multor altora, probabil, a fost populată de aceste vise de schimbare, atât în plan personal, cât și în linii mai generale.

Recomandări

Adevărata revoluție. Cei zece pași care chiar ar schimba România

Încă mă lupt cu acest gând, că, dacă vrei cu adevărat ceva și muncești pentru ce vrei, vei reuși. E o ultimă rămășiță a naivității mele și a copilăriei idealiste.

Când am început meseria de jurnalist, mai întâi ca reporter „de politic”, proaspăt ieșită de pe băncile facultății, am adus cu mine în redacție același idealism și aceeași naivitate. Credeam, cumva, că personajele la costum cu care mă întâlneam și discutam, multe dintre ele influente și bogate, ar fi ajuns în funcții grație unei meritocrații în care eu încă mai credeam. Nu mă simțeam, adesea, îndeajuns de merituoasă eu însămi, încât să stau de vorbă cu asemenea oameni, să le adresez întrebări, chiar să joc rolul inchizitorului. Pentru că meritul era, pe atunci, pentru mine moneda în care se tranzacționa totul.

De fapt, cred că nu înțelegeam prea bine lumea în care trăiam și nici ceea ce înseamnă, de fapt, o democrație, dar mai ales o democrație cu aromă locală. Și cred că, azi, mulți dintre noi pățesc același lucru.

Mai cred și că noi, ca popor, am fost învățați să ne mulțumim cu puțin. Când ai puțin, orice fleac pare un bonus bine-venit și, din motivul ăsta, nu-i de mirare că, nici în secolul XXI, nu am învățat că voturile nu se tranzacționează pe o sticlă de ulei și o pungă de făină.

Recomandări

Coșul de cumpărături, mai ieftin în Ungaria decât în România | Experiment Libertatea

Jurnalismul s-a dovedit a fi, pentru mine, poarta către lumea reală și către adevărata față a felului în care stau lucrurile în țara noastră – departe de idealismul promovat în manualele școlare, vedeam cum meritocrația e excepția, și nu regula. Cum, mai târziu, oameni cum fusesem și eu vedeau în presă sau într-un politician mai spălat o salvare, prea resemnați sau de-a dreptul neputincioși să facă ei înșiși ceva.

Nu mi s-a împlinit visul de a fi „salvată” de moderatorii TV, în schimb, la mine au început să ajungă povești similare cu a mea, povești ale unor oameni care nu vedeau altă soluție pentru a-și rezolva problemele decât apelul la solidaritate socială. Povești care, după cum aveam să constat, sunt mai numeroase decât ne place să credem.

Ajută-mă pare un motto național

Astăzi, în timp ce scriu mesajul ăsta, tocmai ce am văzut în căsuța de chat de pe Facebook un mesaj de la un bărbat care suferă de cancer și care, ca să îmi dovedească faptul că nu are venituri suficiente, mi-a trimis talonul lui de pensie și o scrisoare medicală. Mesajul se încheie cu: „Poate vrei să mă ajuți”.

Este un mesaj general, iar ecoul lui îl auzim, ca jurnaliști, de la toți oamenii care ne scriu sau ne mai calcă pragul redacției – oameni nedreptățiți, oameni sărmani, oameni care mai mizează doar pe bunăvoința unor străini pentru a ieși la liman. „Ajută-mă” pare să fie motto național. La fel și cuvântul „schimbare”.

Dar e descumpănitor faptul că, în vreme ce un fost premier ne acuză că nu am ținut pasul cu viteza reformelor lui, nu vedem în jur decât rezultatul lipsei de reformă din ultimii 30 de ani: spitalele care iau foc, cu instalații electrice și de încălzire din perioada interbelică în cel mai bun caz, facturi în creștere și un guvern așa-zis de compromis, dar care ne transportă direct în 2012. Iar peste toate astea, o criză globală care nu pare că are șanse să se termine prea curând.

Oricât de mult ai vrea să crezi în schimbare, toate astea te îndeamnă să constați că astfel de gânduri sunt pure naivități.

Și atunci, dacă schimbarea se produce cu pași mărunți sau deloc, ce se va alege de dezamăgirile noastre? Vor fi ele combustibilul, motorul care ne împinge să ne rezervăm un bilet de avion și să ne împachetăm viața în câteva valize?

Îți poți spune, așa cum mi-am spus și eu, că schimbarea va veni cu următoarele alegeri, cu următorul președinte, cu următorul guvern sau poți să constați cu amărăciune că aceeași speranță rumegată de trei decenii nu îți mai ține de cald iarna în apartament și nici nu îți hrănește copiii. Că, în vreme ce BNR o așază pe o bancnotă pe Ecaterina Teodoroiu, modelele sunt altele, iar ele nu se găsesc în manualele de literatură sau istorie, ci au petrecut ani grei de pușcărie, dacă e să ne referim doar la scandalul literar al momentului.

Într-un fel sau altul, rândurile pe care le scriu acum marchează pentru mine o trezire la realitate – n-am plecat, dar, într-un fel, nici n-am rămas, la fel ca orice inadaptat.

Pentru că simt cum, în acest purgatoriu în care trăim astăzi, se instalează și mai acut nepăsarea față de clasa politică ce și-a trădat votul, lehamitea față de declarațiile sforăitoare ale unui președinte care, de asemenea, a trădat votul primit și o conștientizare a faptului că e posibil ca aceste stări să devină noua normalitate, cel puțin pentru o vreme de acum încolo.

Mă mai tem că, în curând, întrebarea care li se adresează în mod obișnuit celor care au emigrat – „De ce ai plecat?”, se va transforma în: „De ce-ai rămas?”. Și întrebarea asta pare că își ițește capul în fiecare zi, tot mai acut, iar cel mai bun motiv de sărbătoare, de Ziua Națională, pare să fi devenit faptul că avem încă o țară populată și valizele în dulap. Rămâne de văzut pentru cât timp.

Urmărește-ne pe Google News