Desigur, e foarte posibil să nu-l știți pe tata. E vremea
noastră, a impostorilor care vă facem din vorbe. Ei, oamenii buni, cei care
chiar au făcut ceva în viață, se trag ușor spre cămările istoriei. Și nu, n-ar
trebui să se întâmple asta.
Tatăl meu este unul dintre oamenii ăia care, cu numele lui de
ungur care, de fapt, este francez, au pus țara asta pe hartă. Serios. Aș vrea
și eu să pot face asta și, probabil, nu voi fi capabil să o fac.
Mulți, foarte mulți ani, Pierre Joseph de Hillerin a stat în spatele medaliilor câștigate de sportivii români la olimpiade, campionate mondiale sau europene. Nu singur, ci alături de alți oameni, la fel de pasionați ca el. Iar asta nu este o glumă, este purul adevăr. E greu să explic, atât de greu încât nici n-o să încerc.
Tatăl meu împlinește, azi, 70 de ani. Mai mult ca sigur că nu avea nevoie de asta, nu și-ar fi dorit, poate, decât să fim lângă el, noi, toți copiii lui. N-avea nevoie de un articol “omagial“.
Dar aveam noi.
Mai mici, mai mărunți, uneori, decât înaintașii noștri, vrem să ne
ridicăm la înălțimea lor. Și, desigur, uneori putem, alteori, nu.
Dar, fără ei, noi, așa cum suntem, n-am fi existat.
Cum, de altfel, nici generațiile care vin nu ar avea cum să
existe fără noi.
Noi avem ghinionul de a investi în educația copiilor noștri, dacă
putem să o facem. Cât ghinion… Alții investesc în case. Noi, ăștia vii,
investim în copii și, uneori, în părinți. Când vor vota casele…
Am derapat puțin. Nu mult. Puțin.
Nu cred că putem înlocui genul ăsta de relație cu absolut nimic.
Tatăl meu este încă amenințat pentru ceea ce scriu eu. Dar tata
este un tip dur, deși nu pare. N-aș vrea să fiu în locul ălora care fac
presiuni pe lângă el.
Aș vrea doar să fiu mai des lângă el, să mă țină în brațe, iar eu să fac același lucru. Nu pe mine, pe el să-l țin în brațe. Să-i spun că-l iubesc, așa cum toți ar trebui, din când în când, să le spunem părinților noștri că îi iubim.
La mulți ani, tata. Te iubesc!