Nu știm prea multe amănunte despre ce s-a întâmplat la Bușteni pe pârtie. Mai mulți turiști au făcut scandal că salvarea, venită să ia un om în nevoie, „sperie copiii”. Unul a aruncat în salvare cu paharul de vin fiert. Dintr-o scurtă înregistrare se aud și voci care tot spun „copiii, copiii”. Până la urmă, câțiva au fost amendați pentru comportament. Dar am simțit nevoia unor generalizări. Pentru că în România, țara unde mulți copii se culcă flămânzi, țara cu multe minore mame, dar și cu din ce în ce mai puține nașteri, este și o țară unde aud tot timpul „e pentru copiii noștri”, „ne îndatorăm copiii”, „fac orice pentru copil”. Merită să filozofăm puțin.
Asta dincolo de o chestie care îmi pare evidentă, o axiomă aproape: cu cât vorbim mai mult despre copii, cu atât le facem viața mai grea.
Familia, nepotismul și actele antisociale „în numele copilului”
În cultura populară pe care o înghițim zi de zi, cei mai mari familiști sunt mafioții. Și în filme, și în clanurile de interlopi care se sparg în figuri pe YouTube. Ei îi dau toată ziua cu mama, unchiul, nașul, sunt mari susținători ai familiei tradiționale. Apoi, familia e prezentă în discursurile tuturor ca o scuză pentru orice.
În numele mamei, copilului merită să-i faci orice, să-i calci în picioare pe toți ceilalți. Desigur, unuia ca mine, care n-am copii, îmi va răsuna toată viața în urechi argumentul suprem, expus ca un studiu monumental eliberat de Oxford: „Dacă n-ai copii, nu poți să înțelegi”. Îmi asum că nu înțeleg, dar ascultați ce am de zis.
Cu cât aud cuvintele-cheie „mamă”, „familie”, „copil”, cu atât aud mai multe justificări antisociale, de la corupție și nepotism la acte nebunești, cum ar fi că salvarea sperie cu sirena plodul care se dă cu sania.
România e varză la toți indicii în ceea ce privește copiii. De la cele extreme – foame, lipsă de îngrijire – până la alocații (printre cele mai mici din UE), șansă la o școală bună, șansă la un job bine plătit, când progeniturile ne trec de 18 ani.
În același timp, pentru cei care acced cumva la putere, prioritatea zero e angajarea familiei în aparatul bugetar. Îmi amintesc de ministrul Daea de la agricultură, ce frumos justifica faptul că și-a angajat rubedeniile în ministere: „E și ea tânără ca voi”, le spunea jurnaliștilor plătiți probabil de două ori mai prost decât tânăra speranță. Sau îmi amintesc de ministrul „Grindă”, Ștefan Ion, care a bătut toate recordurile de nepotism și ăla, tot în numele familismului.
Ce avem cu familia tradițională?
Familia tradițională a ajuns locțiitor de orice. Suntem o țară unde pensionarii fac tot felul de munci în plus, de-aia nici nu prea înțeleg de ce atâta revoltă împotriva lor. Ei au grijă de copiii copiilor lor. Ei rămân cu copiii și când le pleacă parte din familie în străinătate la muncă. Mărirea pensiilor e urgentă și pentru că pensionarii susțin, de fapt, un surogat de stat social.
Sănătatea e pe butuci. Una din dramele aduse de COVID este faptul că familiile nu au mai fost lăsate în spitale, ca să aibă grijă de pacienți. Pentru că nu e un mit. Jumătate din muncă o fac și familiile, altfel sistemul, subbugetat, nu are cum să facă față unui număr mare de bolnavi. Familia ține loc și de școală, încet-încet. Trebuie să-ți permiți să mai angajezi o școală de meditații pe lângă școala de stat, dacă vrei să ai un copil foarte bine educat.
Așadar, nu e de mirare ce putere are familia tradițională încă, este singura structură care mai rezistă, cam tribală și cu puțină deschidere, după ce am tot distrus rețele sociale complexe. Dar funcționează ca ultim bastion, după ce am făcut praf aparatul social: ăla care ar trebui să te ajute și dacă n-ai părinți cu bani sau unchi cu bani.
(Dacă ne uităm la noile generații de politicieni, principalul șoc e cât de mulți sunt copilul, nepotul cuiva important, cu bani sau cu statut serios. Arată ce s-a ales de curenții sociali verticali, ăia care mai scot tineri din sărăcie și îi împing ceva mai sus pe scara socială).
„Familia e ultima manifestare a individualismului feroce”
Însă, în spatele acestei rezistențe de peșteră, prin clan, cresc fix comportamente precum cele ale turiștilor care dau cu vin fiert în ambulanță. De fapt, ei nu mai înțeleg nicio formă de manifestare colectivă, solidaritate și empatie. Familia e ultima manifestare a individualismului feroce. Iar pe Valea Prahovei se strâng campionii acestui tip de individualism, o clasă de mijloc, nici cu bani destui de Austria sau Maldive, dar cu destui bani de o sanie la Bușteni. Și dacă tot își cheltuie rezervele acolo, mica vacanță trebuie să fie perfectă, să n-o strice nici salvarea, nici nimeni.
Familia intervine în fiecare perioadă de criză. E minunat să te ajuți cu membri ai familiei, n-o să spun niciodată altfel. Dar e o graniță fină când ajutorul se transformă într-o bâtă în capul celorlalți. E tragic când ajutorul nu mai vine decât familial, când nu mai poate trece de legătura de sânge. Or, din păcate, noi suntem în punctul ăsta.
În crizele economice, de sănătate, de ce-or mai fi, tribalul iese maiestuos în față.
Ne-am făcut legile, în numele „europenismului”, după principiul banul urmează copilul”, „banul urmează pacientul”. Avem de aceea sisteme sub-bugetate și în sănătate, și în educație. Iar aceste principii spun în mod cinic așa: și copiii care n-au ce mânca, și ăia speriați de sirene pe Valea Prahovei trebuie să aibă de la stat aceeași sumă de bani, că sunt egali. Nu, nu sunt egali, tocmai aici stă rădăcina unui individualism feroce.
Părinții care își dau copiii la școli private iau și subvenții de la stat, mai pun și ei bani și creează un hău între ai lor și cei care nu au de niciunele. Încercați să explicați aceste inegalități unuia ca ăia de la Bușteni. Vă veți trezi cu un pahar de vin fiert în cap. Pentru că ei nu înțeleg nici măcar de ce vine salvarea pentru altceva decât pentru ei și familia lor.