ComenteazăCeaușescu a fost ultimul stalinist al Europei de Est, iar personalul Securității și Armatei din 1989 avea sentimente pro-NATO cam la nivelul structurilor similare din Coreea de Nord.
N-am intrat mai târziu decât Europa Centrală în NATO și UE pentru că n-avem o mână sau un picior, ci pentru că ethosul liderilor din tranziție – care au sugrumat până în 1997 orice alternanță democratică – era pur și simplu afiliat intereselor Moscovei.
Poporul a sintetizat impecabil această nefericită particularitate prin sloganul aplicat lui Ion Iliescu: „cine-a stat cinci ani la ruși/nu poate gândi ca Bush”. Căci despre factorul moral și intelectual e vorba în politică și geopolitică, înainte de orice altceva (capacități strategice, starea economiei etc.)
Chiar și foștii lideri comuniști români au acceptat că drumul nostru e Vestul
Cu un asemenea profil de țară, acceptarea României în NATO și UE a fost mai mult efectul dominoului – nu mai puteam alege zona gri, când ceilalți „parteneri” din Pactul de la Varșovia erau deja în clubul occidental – decât rezultatul unei sincere eliberări salvatoare de sub cizma îndelungatei colonizări sovietice.
Până și foștii comuniști români au fost nevoiți de contextul istoric să accepte că drumul cel mai bun e spre Vest. Ei au fost stimulați spre această dureroasă, formală și pragmatică reconversie atât de raportul de forțe Occident/Rusia în anii 90, cât și de faptul că societatea civilă românească îi presa – prin partide democratice, elita intelectuală anticomunistă și ONG-uri active – spre „capitularea” îndelung amânată.
Am reamintit aceste procese pentru că ele explică de ce, în pofida rusofobiei populare, alimentată de o memorie traumatică, noi am produs (cel puțin până prin 2004) doar o „democrație originală”, cu note oligarhice, control media și propagandă de tip post-sovietic.
Am ieșit din politica ciorii vopsite abia de atunci încoace, deci după integrarea efectivă în NATO și UE. Această aderare a marginalizat, fără să elimine, moștenirea gândirii comuniste în „instituțiile de forță”, „o anumită parte a presei” și în afacerile cu Federația Rusă (directe sau prin mijlocirea unor mafii din spațiul ex-sovietic).
Slavă Domnului, grație timpului și în virtutea biologiei, generația „decidenților” educați pavlovian în logica războiului rece – deci al unui „care pe care” antioccidental – e deja la pensie, la periferia politicului sau la cimitir. Ea are încă muniție media și o rețea propagandistică naționalistă (combinată cu ortodoxismul, nu cu Ortodoxia), așa cum n-a sărăcit, dimpotrivă (banii făcuți în tranziție au fost de departe cei mai mănoși). Însă nu mai poate muta România din destinul ei euro-american și s-a trezit acum mai vizibilă și derutată ca oricând: invazia lui Putin în Ucraina va avea, printre multe alte consecințe, și delegitimarea ultimă a celor care pompează în România narativul eurasiatic.
Îmi sprijin optimismul nu pe constatarea (amuzată) că experiența și atitudinea mea pro-occidentală ca diplomat de carieră au reînceput subit să intereseze „anumite” posturi TV – care mă țineau de câțiva ani pe lista lor neagră.- cât pe evidența că românii auto-organizați pentru a primi refugiați ucraineni dovedesc deopotrivă umanitate și imunitate la propaganda care acuză aberant Ucraina democratică de azi de partajul teritorial tâlhăresc dintre Ribbentrop și Molotov.
Cred că tragedia Ucrainei – care prin coeziune și jertfă își merită pe deplin destinul european – va duce nu doar la finalul regimului Putin, ci și la cel al poveștilor populiste despre „slăbiciunea” Occidentului „decadent”, „neo-marxist” etc.
Mobilizarea NATO, consensul politic SUA-UE asupra pachetului de sancțiuni contra lui Putin și entuziasmul global stârnit de rezistența ucraineană în fața agresiunii rusești pun cruce epocii de ambiguitate strategică și ideologică din România „tranziției”.
Eroismul țării vecine va fi fost hârtia de turnesol de care aveam nevoie pentru a vedea ce entități media, voci publice și chiar instituții au prezentat revenirea samavolnică a Federației Ruse la granița României ca pe un soi de „fatalitate” (cu care urmează să ne acomodăm fără mari probleme) și – de cealaltă parte – cine sunt cei care, apărând fără echivoc dreptul la autodeterminare al Ucrainei, și-au demonstrat, în plină criză, afectul euro-atlantic. România de mâine se va construi cu aceștia din urmă.