ComenteazăAu trecut trei decenii în care poporul vorbește.
”În vasta lor majoritate, ei ne sunt opuși ideilor și programului nostru. Totuși, eu sunt gata să ascult opinia lor și concluzia la care au ajuns”, scria Ion Rațiu, în 1991, în prefața unei broșuri intitulate ”Cine mă cunoaște în țară așa cum sunt?”.
Astăzi, este încă una dintre acele zile pe care o datorăm comunității. Ca să aflăm, la finalul ei, ”concluzia la care am ajuns” cu toții.
Pentru Ion Rațiu, participarea la vot venea ca o obligație firească, chiar și atunci când șansele erau mici, casa îți era devastată sau casa democrației era ocupată de mineri.
Votul sosea ca un ritual calm și nedemonstrativ de a onora o tradiție seculară, pe parcursul căreia „preotul Nicolae Rațiu l-a cuminecat și îmbrățișat pe Horea, înainte de a fi rupt pe roată, pe 5 februarie 1785, cu cuvintele: «Prin mine, te sărută un neam întreg»”. Însă era o tradiție nu doar a familiei, ci a comunității.
De când a revenit în România și până a închis ochii, Ion Rațiu a rămas în minoritate. A făcut-o fără ranchiună și, mai ales, fără să cedeze. ”Eu trăiesc democrația. E în firea mea, nu numai că o accept cerebral”, mărturisea el.
Preluându-i termenii, după aproape 30 de ani, cerebral vorbind, frica de COVID și lehamitea că ”nimic nu se poate schimba în România” sunt mai puternice decât dorința de a merge la vot.
Există zeci de motive pentru care nu-ți vine să pui ștampila și doar câteva, firave, pentru a o face. Printre ele, faptul incontestabil că atâția oameni înaintea noastră nu au cedat. Ei au continuat să spere, să participe, să nu renunțe niciodată.
O noapte în grădină
Ion Rațiu a povestit cum Partidul Conservator din Marea Britanie i-a propus, în 1951, să candideze în Lancashire. A recunoscut că „tentația a fost mare”.
Erau anii în care românii din exil începeau să înțeleagă faptul că jocurile sunt făcute pe multă vreme și că țara lor nu va fi eliberată. Într-una dintre convorbirile cu Mircea Ciobanu, Regele Mihai își amintește cum, în acea perioadă a fost, uman vorbind, în pericolul de a se acri, de a nu mai putea duce toată dezamăgirea despărțirii de țară.
O noapte întreagă s-a plimbat în grădină Ion Rațiu. Dimineață a spus ”Nu, mulțumesc”. Și-a dat seama că i se cere ceva peste care nu poate trece: ca să candideze pentru conservatori, trebuia să renunțe la cetățenia română și la dreptul, nebunesc de imaginat pe atunci, de a participa și de a vota, cândva, la el acasă.
După 40 de ani, când a vrut să candideze și să voteze în România eliberată, i s-a spus că cetățenia îi fusese retrasă de Gheorghiu Dej. A protestat, nu s-a lăsat și a spus că va merge în tribunalele internaționale pentru dreptul său de a pune ștampila. Și-a recuperat cetățenia, cea niciodată pierdută. A candidat și a votat, cu speranța că și opinia și concluzia lui vor fi cândva ascultate.
Ceva din spiritul acela e încă viu. Cunosc oameni în vârstă, crescuți în foametea de după război, bolnavi și de la o simplă tuse, care au spus că merg azi la vot. Sincer, mi s-a făcut rușine.
De la lupta lui Ion Rațiu s-au scurs trei decenii. Plus ploaia, vântul și vremea rea care ne intimidează că ne retrag cetățenia. Fiecare generație cu amenințarea ei.