ComenteazăVă anunț din start: textul este despre un accident în care a fost implicat un copil și care are un sfârșit fericit și cu tâlc.
Unde începe și unde se termină statul? E o întrebare deloc simplă, dar nici foarte complicată.
Când mergi singur prin pădure fără telefon, fără a păstra un traseu anume, prin sălbăticie, undeva pe vârful muntelui, te afli sau nu te afli pe spațiul statului? Ca om matur și educat știi că te afli, chiar dacă nu ai acces la el. Dar tu ești un produs al comunității umane: ai fost educat de o familie, ai trecut printr-o școală, prin instituții, știi un cumul destul de mare de reguli, ești parte inclusiv a unui stat cu o cultură, cu o limbă, cu o infrastructură, cu instituții, cu legi.
Însă în mijlocul pădurii, departe de centrele urbane locuite, tu ești într-o formă de stat minimală. De ce? Pentru că nu ai acces la infrastructura lui. Când ieși din sălbăticie și ajungi la un drum pietruit, știi că ai ajuns pe teritoriul statului: infrastructura face această distincție clară. Cu toate că acum, nici natura nu mai este natură, pentru că mâna omului a intervenit peste tot.
Dar statul apare acolo unde nu ești pe cont propriu – singur prin propriile puteri, ci acolo unde ai infrastructură, instituții, oameni, reguli, reglementări, proceduri și unde lucrurile se rezolvă printr-o formă de coabitare reglementată. Statul e acolo unde există un soi de contract social valabil pentru toți și care este funcțional printr-un anumit tip de încredere și obligații reciproc contractuale.
Și acum povestea…
Am mers la Reșița pentru a vedea zona, pentru a face cunoștință cu locul și cu oamenii. O zonă extraordinară, cu o istorie fascinantă, complexă și încărcată – poate cea mai veche și complexă zonă industrială a României. Cu resurse umane destule, de foarte bună calitate, un oraș așezat într-o zonă geografică de o frumusețe aparte – Munții Semenicului.
Zăpadă anul acesta nu prea am avut. Jos, la Reșița, ploua și cum doar pe Semenic mai era zăpadă, atunci copiii s-au cerut la săniuș, la schi și tot ce oferă zona. Fericirea copiilor. Între Reșița și pârtiile de pe Semenic e cam o oră de mers cu mașina. E un drum bun, cu o porțiune finală mai dificilă. Aici ai câteva pârtii pentru diverse dificultăți, loc de schi și săniuș, telescaun ca să te poți mișca.
Locul e spectaculos și sigur. Dar accidentele pot interveni oricând. Are loc un accident. Un copil a zburat mai tare decât se aștepta el și ceilalți și s-a accidentat: accidentele de săniuș și de schi sunt riscante. În astfel de cazuri îți dai seama dacă ai sau nu ai stat funcțional. Iar un stat începe nu cu 112, ci și cu cel care poate să dea telefon la 112: cu primul ajutor al celui de lângă tine.
Era întâmplător copilul meu. Eu mă aflam în oraș, la o oră de mers de accident. Important era că mama era cu el. În astfel de cazuri nu poți rezolva prea multe: dacă ești credincios, te rogi, dacă nu, te încrezi în cei de acolo, în prieteni, în necunoscuții de lângă, în societate și în instituțiile abilitate. Mizezi pe solidaritatea umană și pe instituțiile statului. În nici un caz doar pe propriile puteri – nu te ajută.
De data aceasta, lucrurile au funcționat așa: cei din jur, prieteni și necunoscuți, s-au comportat exemplar, pentru că știau procedurile pentru astfel de cazuri. Verificările de bază, elementare, pentru a vedea că nu s-a frânt nimic și că funcțiile vitale ale corpului sunt în ordine.
În paralel a fost chemat Salvamontul, care s-a mișcat foarte rapid și a luat toate măsurile ca lucrurile să fie sub control și în siguranță. Au chemat Salvarea, adică SMURD-ul, care s-a mișcat foarte rapid. În timp ce copilul a primit îngrijirile necesare pentru a fi scos din „zona” de pericol, ambulanța a venit și în 50 de minute a fost la Spitalul de Urgență din Reșița.
Atât cei de la SMURD, cât și medicii din Reșița au fost impecabili – absolut nimic de reproșat. De un profesionism de top. Nimic grav, o contuzie, lovituri specifice unei căderi în viteză, dar protocolul cere ca accidentatul, copil fiind, să rămână sub observație 48 de ore. Cum Reșița nu are secție de neurologie pediatrică, am ajuns la Timișoara pentru două zile de spitalizare pentru prevenție. Și aici am dat de un corp medical de superclasă.
Da, clădirile mai au probleme, infrastructura are nevoie de investiții, dar resursa umană, care e aproape totul în sistemul medical, există. Și chiar infrastructura de care dispunem rezistă – trebuie doar îmbunătățită. Aproape că nu avem ce reproșa.
Să ne imaginăm că instituțiile statului nu funcționau…
Și acum tâlcul poveștii. Să ne imaginăm că suntem părinți și avem un astfel de caz mai grav, iar instituțiile statului nu funcționau. Nu aveai oameni în jur: ce făceai prin tine însuți? Prin propriile puteri? Nu, mureai acolo. Sau dacă nu aveai Salvamont care să vină să-ți dea primul ajutor, să te ridice, să te ducă la punctul sanitar? Mureai acolo.
Dar dacă nu aveai SMURD, cu o echipă de profesioniști? Mureai acolo. Dar dacă nu aveai spital în Reșița și Timișoara cu medici supercalificați și era nevoie de intervenție complicată? Mureai acolo. Dacă nu aveai instituțiile și infrastructura aceasta de bază? Mureai acolo. Dar dacă, dar dacă, dar dacă…
Sau poate vreți alt model – sănătate medicală și urgență privată, nu sănătate publică universală ca în toată UE, ci așa cum se dorește mai nou: plătești, ești salvat, nu ai bani, mori pe pârtie, pe stradă, oriunde. Ar fi venit Salvamontul: o taxă. Ar fi venit SMURD – altă factură și la spital ți-ar mai fi cerut o factură. Nu ai bani – nu te putem salva: ghinion. Mureai cu factura în mână.
Căci toate datele statistice arată că maximum 10% din țara asta își permite o asistență sanitară privată. Avem cazul stomatologiei – aproape 100% privată. Rezultatul? În jur de 80% dintre români nu mai au acces la sistemul stomatologic. Fără dinți putem trăi, dar cu altele și mai ales cu urgența nu te joci. Dar ce faci cu pandemiile? Virusul nu cunoaște diferența între bogat și sărac.
De aceea sistemul de sănătate modern este un sistem public și universal. Putem fi mai sănătoși doar împreună, nu fiecare pe cont propriu, fără a exclude grija și responsabilitatea individuale.
Vrem o sănătate publică universală sau privată? Iar accidente se pot întâmpla permanent, în orice clipă.
De data aceasta, în cazul meu, acest stat hulit și urât – pe bună dreptate pe alocuri – a funcționat. Acest sistem medical atacat și hăituit de ani buni, căpușat la greu și subfinanțat la limita subzistenței încă rezistă. În decurs de o zi am avut de-a face cu tot lanțul medical: de la accident, de la Salvamont la SMURD și încă două spitale: Reșița și Timișoara. Toate au funcționat impecabil.
Da, știu binișor problemele din sistemul medical, am discutat ore în șir cu specialiști de top care mi-au tot explicat problemele din sistem: Florin Chirculescu și Sorin Paveliu mi-au vorbit de nenumărate ori de problemele grave prin care trece sistemul medical. Și totuși, încă funcționează: nici nu știu de unde mai are resurse.
În acest moment, statul român și instituțiile lui trec printr-o criză profundă de încredere. Culmea este că el e diabolizat de „elita politică” și ai impresia că sunt dușmanii declarați ai statului. Odată cu epoca Băsescu s-a dezlănțuit o adevărată campanie de ură antistat, împotriva instituțiilor statului și împotriva angajaților publici. Ascultați, toată ziua se înjură statul.
Instituțiile statului, serviciile publice și angajații statului au fost transformați în „dușmanii” noștri. Ascultați cum toată ziua ne spun că „statul trebuie minimalizat”, „desființat” și „privatizat”. Mai ales sistemul medical este pus sub această presiune imensă – sunt mulți bani în joc. Atenție: de fapt, banii sunt în vizor, nu sănătatea publică. Pandemia tocmai că a scos în evidență nevoia unui sistem public sanitar tot mai complex și mai puternic, cu un buget mai mare.
Avem un paradox imens: oamenii aleși să reprezinte statul luptă împotriva lui – îl delegitimează și discreditează permanent. De ce? În interesul cui? De ce sănătatea și educația sunt subfinanțate cronic? În realitate, noi îi alegem pentru a îmbunătăți funcționarea statului, a instituțiilor și serviciilor lui. Și asta se vede și din formele de impozitare și sumele alocate domeniilor fundamentale precum sănătatea și educația. La noi sunt domenii subfinanțate și la coada Uniunii Europene.
Personal am încă destulă încredere în oamenii din multe instituții, în instituții publice, fără a le idealiza. Le cunosc binișor limitele. Însă multe dintre ele sunt mult peste „elitele politice” care luptă pe banii noștri cu statul. Pentru că sigur nu reprezintă interesele cetățenilor.
Pentru mine e simplu: o societate unde ești doar prin propriile puteri, pe cont propriu este o junglă socială care anunță multă violență. Un loc unde ești înconjurat de infrastructură, unde funcționează încrederea și solidaritatea între oameni, încrederea în instituții și unde funcționează un contract social cu instituții precum sănătatea și educația oferite în folosul public universal e semnul că mă aflu într-o societate modernă umană.
De 30 de ani, noi încă nu știm ce fel de societate vrem să construim. Totul e să nu ajungem să ne mâncăm între noi, cu individualismul feroce: prin noi înșine.
Cu această ocazie vreau să mulțumesc tuturor celor care ne-au ajutat și și-au făcut meseria cu profesionalism și decență: prietenilor care au sărit primii, Salvamontului de pe Semenic, echipei SMURD, medicilor din Reșița și Timișoara, administrației din Reșița, care face ca lucrurile să meargă bine aici. Nu ne-a costat nimic aventura medicală – dar ne plătim taxele conștient, la timp.
Un fapt important citit în presa locală: „Rezultatele Barometrului Urban privind calitatea vieții în orașele din România, studiu realizat de Banca Mondială în perioada 1 iulie – 15 august 2020 în 41 de localități urbane reprezentative, plasează municipiul Reșița, în premieră, în top 10 la nivel național în funcție de gradul de satisfacție a cetățenilor față de orașul în care locuiesc”.
Acum suntem sănătoși și ne bucurăm că în țara asta încă se poate trăi decent. Dacă am avea și o „elită politică” decentă, mai că am avea o țară mai bună și mai sigură. Astfel de evenimente îți aduc speranță. Speranță socială.