ComenteazăAnul trecut pe vremea asta mă tăvăleam de râs citind reacțiile românești la premierea filmului „Parazit”, scris și regizat de Bong Joon Ho. Era dovada vie pentru toți semi-analfabeții ideologici de pe la noi că „Hollywoodul e comunist”. De ce așa? Dacă săracul iese bine în film, ba chiar e și erou răzbunător, mesajul e clar, Hollywoodul e „de stânga”.
Prostii, evident, iar anul ăsta mai mult decât în alți ani sărăcia de Hollywood este cea mai interesantă eroină prin mutații ipocrite care numai de stânga nu sunt.
Sunt dintre aceia care pun realizarea estetică pe plan secund – asta nu înseamnă că o desconsider – față de alegerea temei. Uneori alegerea unui subiect schimbă paradigma. Așa a venit și „Parazit” în peisaj redescoperind roata, și anume că există sărăcie și inegalități strigătoare la cer pe lume.
Hollywoodul părea că uitase că s-a hrănit decenii din această temă. Oamenii-păianjen începeau pe vremuri ca niște sărăcani de cartier și terminau supereroi, însă în ultimele serii Omul-Păianjen s-a angajat la corporație, la un supererou care aduce a Elon Musk.
Regizorul coreean lovea cu simplitate și precizie în mijlocul țintei: sărăcia este videogenică, sărăcia dramatizată în fel și chip aduce spectatori. Mai mult, sărăcia merge cu comedia, nu e nevoie mereu de safari cu lacrimi prin „viața săracului”.
Și nu a fost doar intuiția coreeanului. Tot cu tema sărăciei a câștigat Alfonso Cuaron (cu „Roma”), iar vedeta nominalizaților de anul acesta este Nomadland, al lui Chloé Zhao, tot despre sărăcie, de data asta sărăcia muncitorului precar american. Însă cu acesta din urmă e o problemă.
Sărăcia ca destin
Bong Joon Ho avea intuiția extraordinară a recuperării sărăciei prin comic, grotesc. Că doar tulpina trainică a temei săracului la Hollywood e Chaplin, omul care a făcut sinteza dintre proletariat, sărăcie și comedie. Și, da, adevărul e că e foarte comic să muncești ca nebunul și să rămâi lipit pământului.
Eroul lui Chaplin din „Modern Times” era produsul crizei economice care mătura anii 30. Sărăcia la modă acum e rodul crizei financiare de acum 11 ani, dublată de noile crize și ascensiuni ale inegalităților.
Cuarón descrie cu sensibilitate soarta muncitoarei sărace angajate de o familie bogată în Mexico City, anii 70. După cum vedeți, săracul e mereu văzut în oglindă cu familia bogată, e un soi de anexă care începe să se elibereze. Nu și în „Nomadland”, unde exploatatorul se pierde în peisaj.
În „Nomadland” marea problemă este prezentarea sărăciei lucii ca o formă de alegere, de destin. Sărăcia te lovește ca un cancer, n-ai ce să faci, asta e, te uiți la stele, te bucuri de natură, pentru că ai pierdut casa, mori de frig în rulotă, cunoști oameni. Și din când în când prinzi un job temporar la Amazon, doar ca să menții asigurarea medicală.
Regizoarea șterge orice asperitate din relația acestor nomazi cu vârste înaintate și angajatori precum Amazon. E o diferență uriașă în acest sens între cartea jurnalistei Jessica Bruder, care sublinia și cruzimea exploatării de către angajatori (nu doar Amazon, și alții – excelentă recenzia de aici) și meditația poetică a lui Chlóe Zhao, unde dispare complet conflictul și rămân cadre frumoase, știință cinematografică multă, ceva mai multă decât ipocrizie clasică de Hollywood.
Observarea sărăciei riscă să dea în voyeurism. De la artiști, la ONG-iști, toți sunt posibili factori ai exploatării estetice a sărăciei: prezentăm imaginea tragică, în același timp depolitizînd-o, scoțându-i dinții, făcând dintr-o stare socială potențial inflamabilă într-o poză frumoasă și inocentă. Asta face și Chloé Zhao. De aceea sper să nu ia Oscarul. La Cuarón, la Bong Joon Ho exista potențial subversiv. La Zhao nu există decât lacrimi, sărăcia scoasă la produs emoție multă și ieftină.
Săracii, etapa pe agricultură
Alt film despre sărăcie de pe listele de nominalizați de anul acesta: Minari, scris și regizat de Lee Isac Chung. O familie de americani (de origine asiatică) fug de sărăcia urbană și încearcă o aventură de fermieri. Între timp lucrează la sortat pui, muncă grea și prost plătită.
Aventura de fermier se termină dezastruos, capul familiei având un ghinion nebun și puțină știință în grădinărit. Când totul se ducea liniștit de râpă, o întorsătură de situație salvează familia, dar strică filmul: dintr-un accident, familia se salvează cu o cultură de țelină de pe malul unui pârâiaș.
American Dream cu motoarele turate la maximum: suferința lucrătorului în cheie mistică, cu cât suferi mai mult cu atât mai sigur te vei salva printr-o loterie miraculoasă.
Mare parte din film prinde cu sensibilitate și precizie ceea ce se cheamă „munca în zadar”, hărnicia disperată a supraviețurii care se termină în epuizare și noi dezastre. Finalul strică tot pentru că vinde uriașa minciună că marile cazne și suferințe sunt întotdeauna răsplătite. Nu vă uitați la ultimele 10 minute și aveți un film realist onorabil.
Săracul se face antreprenor
De departe cel mai dubios „film cu săraci” din lista de Oscar este „Tigrul alb” (regizor: Ramin Bahrani). E despre servitorul din ordine capitalist-feudală – patroni indieni care amestecă afacerile cu diferențele de castă, unde angajatul e un soi de accesoriu în bucătărie.
Rama e cel puțin interesantă: pentru că povestirea este de fapt o scrisoare a eroului principal către premierul Chinei!, că doar ce țară reprezintă mai bine visul antreprenorial decât China comunistă? Sunt pasaje amuzante sau sensibile despre relația feudal-sclav. Sclavul fiind povestitorul.
Dar ideea de bază e că săracul e un animal dresat și nu se poate trezi decât printr-o revelație: de exemplu, să-și omoare stăpânul și să fure geanta cu banii pentru o șpagă la guvern. Cu banii ăia săracul devine antreprenor, noua față a Indiei, capitalistul învingător al feudalismului.
Ăsta era rolul capitalismului și acum 200 de ani în Europa și SUA, dar perioada aia eroică s-a stins repede. Realitățile indiene revitalizează tematica afaceristului erou care triumfă asupra seniorului feudal. O fi reprezentativ conflictul pentru India modernă. Însă deznodământul te lasă cu un gust amar ca o ceartă între un baron PSD și un antreprenor USR.
Concluzii
Filmele „cu săraci” sunt mai mereu fantasme sau ideologii ale clasei de mijloc. Săracul nu poate să spună singur prin ce trece, se știe, are nevoie de translator. Ce ni se transmite? Sărăcia nu e rezolvabilă prin politică, e o lepră și pentru lepră există leprozerii. Pentru oamenii cât de cât realizați sau care visează să fie (sau deja sunt) realizați există sărăcie doar de Paști și de Crăciun când se varsă o lacrimă sub brad pentru un mesia creștin, sărac lipit și el.
Săracul nu poate fi ajutat decât sistemic, prin mobilizări extraordinare, investiții extraordinare. Nu și în filme. Nu și la Hollywood. În filme nu există decât suflete bune, lacrimi, cadre superbe. Cu cât mai multe suflete bune, cu atât mai multă sărăcie în viața reală. Asta ar fi lecția din nominalizările la Oscar de anul acesta.
Notă* Cea de-a 93-a gală a Premiilor Oscar va fi transmisă pe platforma online voyo.ro, în noaptea de duminică spre luni, ora 3.00, ora României.