Preoteasa din Măureni nu se numără printre morții epidemiei de coronavirus. Nu reprezintă o preocupare pentru Grupul de Comunicare Strategică, nici pentru Direcția de Sănătate Publică din Caraș-Severin. Nu știm nici cât a fost ea, cu adevărat, o preocupare pentru cei care ar fi trebuit să o salveze. Din păcate, ea este ceea ce numim, sec, “victimă colaterală” – o femeie care a avut ghinionul ca, într-o perioadă în care sistemul medical este în criză, să aibă nevoie de o intervenție medicală urgentă. Iar sistemul a eșuat – este inacceptabil ca, în secolul XXI, să mori dintr-o fractură, în spital, în mijlocul celor datori să îți salveze viața.

Însă acest articol nu se dorește a fi încă unul menit să blameze cadrele medicale – cel puțin, nu indivizi. Pentru astfel de morți, vina este sistemică și este colectivă. La fel ca în cazul unei crime, se iau în calcul umorile și impulsurile celui care a comis-o. În cazul de față, frica – frica medicilor, spaima lor de a fi infectați.

Ce știm despre
cazul femeii din Măureni?

Știm
că, într-o clipă nenorocită, femeia a căzut de pe scara pe care
se urcase ca să spele geamurile. Mai știm că, urlând de durere,
s-a târât până în curte, unde a strigat după ajutor.

Odată
ajunsă la spital cu piciorul fracturat și cu o hemoragie care îi
amenința viața, femeia ar fi trebuit operată de urgență.

În
loc de asta, a așteptat 45 de minute în cortul de triaj, pentru că,
asistentă medicală fiind, medicii s-ar fi temut că e infectată cu
COVID-19. De la momentul la care a ajuns la spital până la momentul
morții s-au scurs 90 de minute – o spune un comunicat oficial dat
de Spitalul Județean din Reșița.

În
aceste 90 de minute care au despărțit, pentru preoteasa din
Măureni, viața de moarte, cadrele medicale se temeau , la rândul
lor, pentru propriile vieți.

Rezultatul
a fost dezastruos.

Această
poveste nu face altceva decât să confirme ceea ce, sub acoperirea
anonimatului, medicii povestesc presei: în spitalele noastre
domnește o atmosferă de teroare.

Pe scurt,
despre condiția de medic în România

Epidemia de
coronavirus s-a insinuat în viața noastră cu pași de pisică –
silențios, fără zgomot.

Când medicul
chinez Li Wenliang le trimitea colegilor săi de facultate, pe
WeChat, detalii despre pacienții cu SARS-Cov internați la Spitalul
din Wuhan, medicii români sărbătoreau Revelionul.

Când același
medic chinez se infecta, în ianuarie, în România nici nu se
pomenea despre coronavirus.

Abia în luna
februarie, când Li Wenliang deja murea, țara noastră începea să
se dezmeticească – amenințarea devenise una serioasă. Iar
întreaga responsabilitate a gestionării crizei care se întrevedea
le-a revenit medicilor noștri. Medicii români.

În România,
condiția de medic vine la pachet cu o serie de neajunsuri despre
care, ani de zile, presa a scris, dar care rareori au fost așezate
laolaltă.

Medicii noștri
sunt supuși unor puncte de presiune multiple. Unele sistemice –
care țin de organizarea proastă a spitalelor, unele interpersonale
– comunicarea cu alți medici, cu pacienții și cu managerii este
adesea viciată și altele socio-culturale – să fim serioși,
mulți sunt descriși ca fiind niște șpăgari fără suflet.

Adăugați la
toate astea imperativul de a lucra într-un ritm rapid, complexitatea
cazurilor, nesiguranța dată de lipsa protocoalelor, circuite
profesionale defecte, insatisfacțiile pacienților și prejudecata
că, în sistemul medical, nu este loc pentru oameni și emoții, ci
doar pentru roboți.

Acestor
presiuni venite pe fondul unui sistem deja lipsit de resurse,
incapabil să facă față solicitărilor crescânde li s-au adăugat
spaima pentru viețile lor și ale familiilor, amenințările cu
dosare penale pentru cei care îndrăznesc să denunțe lipsurile, un
virus nou despre care nu se știe nimic și în fața căruia sunt,
în bună măsură, la fel de neajutorați ca noi toți.

Toate
astea pot face pe oricine să clacheze emoțional, iar medicii sunt,
la rândul lor, oameni – mulți dintre ei, suferinzi de anxietate
și depresie, fiindcă școlile medicale nu au neapărat un filtru
prin care să treacă medicii al căror termostat emoțional
depășește limita. Dar în
fond, care ar fi limita?

Medicii
noștri se tem, astăzi, mai mult pentru viețile lor decât pentru
ale noastre. În fața pandemiei, se dovedesc a fi umani – unii,
slabi și neajutorați, cu părinți în vârstă, copii mici pe care
îi văd rareori, soți bolnavi sau ei înșiși suferinzi de boli
cronice.

Corpul
medical, în întregime, este epuizat, speriat și depășit.

Și
nu doar corpul medical.

Noi
toți avem, confruntați cu această criză, reacții emoționale
diverse. Unele – dezadaptative. Vedeți cazul cetățeanului chinez
bătut, acum câteva săptămâni, în subteranele metroului
bucureștean. Sau cazul medicului rezident dat afară din locuința
în care trăia cu chirie. Sau, generic vorbind, isteria de a goli
rafturile supermarketurilor.

Suntem
dezbinați de frică și copleșiți chiar fără să ne aflăm în
pielea cadrelor medicale care, zi de zi, se confruntă cu amenințarea
de a contracta virusul.

Nu
degeaba, în urmă cu trei săptămâni, Organizația Mondială a
Sănătății avertiza medicii, într-o broșură: “This is
not a sprint, this is a marathon”. Eforturile care astăzi par
supraomenești vor crește. Spaimele care ne copleșesc se vor
intensifica și ele până ce vor atinge un punct peste care nu vor
mai putea trece. Dar, în drumul lor spre punctul culminant, aceste
frici vor lăsa în urmă victime colaterale.

Cât ne ajută
forțele și rațiunea?

Deși
anticii nu au fost feriți nici ei de epidemii, Jurământul lui
Hipocrate nu vorbește nicăieri despre condiția medicului care
riscă el însuși să se îmbolnăvească atunci când tratează un
pacient.

Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență

Jurământul lui Hipocrate

Hipocrate invoca,
așadar, forțele și rațiunea.

Unde este frică,
însă, rațiunea se sufocă, iar forțele slăbesc.

Pentru că frica
este mai puternică decât judecata rațională – frica este
primitivă și colosală.

Ce face statul ca
să domolească frica? Ce fac șefii spitalelor?

Am văzut
amenințări cu plângeri penale ori cu alte sancțiuni pe numele
medicilor care au îndrăznit să critice sistemul, cu nume și
prenume.

Deși nu trăim
în China, așa cum trăia medicul Li Wenliang, cenzura statului
operează în mod similar. Și Wenliang a fost amenințat de poliția
chineză cu pușcăria, pentru ca, după ce a murit, să i se ridice
osanale prin canalele oficiale. Desigur, medicii noștri știu toate
astea și, oricum, nu vor glorificare din partea statului, ci
protecție.

Dar cum te poți
aștepta la apărare de la un stat care este el însuși slab?

Este culmea
ironiei: cadre medicale speriate imploră ajutor, sub anonimat, de la
un stat nevolnic și pipernicit. Ce poate ieși de aici?

O Vale a
Plângerii, o tensiune continuă, reclamații îndreptate în neant,
în vreme ce și profesioniștii din sectorul medical, și pacienții
lor rămân îngroziți, cu rațiunea întunecată de instinctul de
autoconservare, mai puternic decât orice protocol.

În alte state,
medicii vorbesc despre felul în care sunt forțați să aleagă
între pacienții pe care îi salvează.

În România, medicii sunt puși să aleagă, tot mai des, între viața pacientului și viața lor.

foto: Raed Krishan/GSP

 
 

Urmărește-ne pe Google News