Tristețea copilului „high-tech” cu mamă „medievală”. Conflictul dintre generații sau dintre lumi diferite?

Sare în ochi în primul rând ruptura radicală dintre lumea „de acasă” – părinți, școală, profesori, mediu – și „lume nouă” în care au ajuns: o prăpastie imensă.  Mai sare în ochi felul de a percepe noua generație tânără, educată, lumea din care iese, lumea părinților și bunicilor lor. Avem un conflict nu atât generațional, un conflict care nu dispare niciodată, cât mai degrabă unul dintre modern, urban, „progresist” – în conflict cu unul premodern, rural, „conservator”.

Am putea spune că vedem un conflict al decalajelor de dezvoltare sau poate de percepție a proiecției noastre diferite despre bunăstare, confort, relații, societate, valori.  

O voce cârcotașă ar putea spune: e ușor să condamni lumea din care vii, încă „primitivă”, „părinții necivilizați”, dar să accepți nota de plată a școlii achitate de ei.

Acest tip de conflict la noi e vechi, dar pare că s-a radicalizat enorm de mult în ultimii ani. Și aici nu e de luat parte unei baricade, ci e nevoie de a înțelege natura conflictului, a tragediei în care ne aflăm. Pentru că e o problemă în sânul familiilor și comunităților noastre. 

E despre cum ne gestionăm societatea, cum dezvoltăm societatea, ce oferim celor tineri, ce tip de societate și vise – proiecții de succes – oferim, ce tip de pregătire pentru a-și asuma o realitate etc.

Recomandări

Culisele achitării lui Călin Popescu Tăriceanu și a lui Petru Berteanu în dosarul mitei de la Fujitsu-Siemens. Ce au declarat martorii VIP la proces

Povestea acestor prietene plecate îmi amintește de o istorie pe care am întâlnit-o și notat-o acum doi ani. Am asistat fără să vreau la o discuție în ceva magazin. 

Povestea copilului „high-tech” cu mamă „medievală”

Un tânăr îi explica unei mame bătrâne: mamă, tu ești din Evul Mediu, tu trăiești încă în Evul Mediu, lumea s-a schimbat!

Tânărul avea un telefon șmecher, plătea la casă cumva direct de pe el. Era genul de tânăr din Snowflake Generation care la noi a venit cu întârziere. Urban, tip corporație, bine îmbrăcat, adaptat noilor tendințe tehnologice şi culturii globale. Asta sărea ușor în ochi. Dar era genul care ascunde bine „apropierea” de rural încă foarte puternică în România. Aşa sunt, de fapt, majoritatea în România. Prima generație îmbrăcată la Zara sau H&M. Să nu uităm că avem încă o populație de peste 45% rurală care marchează profund societatea noastră.

Şi asta am simțit-o prin acest „medieval” atribuit mamei. Mama vizibil femeie rurală care vine din când în când la oraș probabil să mai aducă ceva de-ale gurii „ăluia mic” sau să se lecuiască de o boală ceva la oraș unde mai sunt spitale, că în rural astea au dispărut. 

Această marcă de distanțare, de diferențiere față de oamenii intimi are ceva foarte violent: e un soi de modernizare accelerată prin violență. E ca și cum ai încerca să arzi etapele cu tot cu istoria ta, cu tot cu satul tău, cu tot cu casa părinților, cu tot cu părinții tăi în ea. Această distanțare conține nevoia de uitare, ură şi dispreț față de ce este cel mai intim pentru tine. Un soi de ură violentă față de sine în definitiv. Aici avem și o problemă de împăcare cu noi înșine și de asumare a ceea ce suntem.

Recomandări

De ce emoția va decide cine va fi președintele României

Tot mecanismul de industrializare şi urbanizare modernă a început acest proces global. Capitalismul a început acest proces de mult timp. Comuniștii l-au continuat: ba chiar l-au accelerat în Est. Nevoia de urbanizare, industrializare presupunea distrugerea ruralului. Dar cel care a reușit la noi nu e comunismul, ci neoliberalismul postcomunist care a făcut ravagii – satul este în moarte clinică. În câțiva ani, ruralul va deveni doar „un ghetou” al sărăciei şi al oamenilor inutili. Aşa cum spune tânărul: „un ev mediu” căruia toţi vor să-i dea foc şi nimeni nu ştie cum să scape de el. 

Mai protestează cineva pentru dispariția satelor? Dar pentru viața catastrofală în care sunt aruncați oamenii din rural în noile condiții economice? Suntem o țară rurală încă, dar de mult nu mai suntem o țară agricolă. Simțiți diferența? Şi niciun partid nu vrea să-i reprezinte.

Ruralul, viața satului, cultura țăranului reprezintă una structural foarte veche. Rezistă de mii de ani. Cu bunele şi relele ei. În spațiul occidental, ea a dispărut aproape în totalitate. În multe părţi ale lumii e pe cale de dispariție. La noi, ea îşi trăiește ultimele clipe istorice. În câțiva ani vor dispărea. Culmea că ea se mai reproduce în diverse forme în urban – ca o rămășiță a acestei lumi. Copiii care nu cunosc ruralul o simt la părinții lor născuți acolo – și o privesc cu o anumită negație, necunoaștere, ca să nu zicem dispreț. 

Recomandări

O garsonieră din Aiud, placă turnantă pentru un transport uriaș de cocaină pe ruta Ecuador – Olanda, via România. Cine e în spatele afacerii

Percepția ruralului, lumea aceasta a „părinților” fie și puțin urbanizați, este pentru ei o lume „arhaică”, „premodernă” și mai ales o lume percepută violentă. Violența vine mai ales din sărăcie. Ruralul, dincolo de exotismul romanizat de noua burghezie rurală, este perceput ca un nucleu al conservării sărăciei. Atenție: să nu confundăm tinerii din zona IT sau a altor munci imateriale care lucrează pentru corporații și stau în zone rurale. Vorbim de cei care trăiesc din munca câmpului fără a fi latifundiari.

În capitalismul industrial şi în comunism, ruralul era un soi de resursă umană imensă pentru capital şi stat. Veneau la țară ca după lemne, ca după iarbă, ca la cules. Tăiau resursele, le duceau la oraș, la război, la uzină, le consumau şi iar veneau. Era ca o coasă de vară: hârști şi peste câteva luni creștea alta. La țară, în rural, oamenii se „reproduceau” repede. Şi iar venea coasa: hârști. Statul şi capitalul foloseau această resursă imensă şi ieftină fără milă. Acum, aceste ultimele resurse sunt pe final.

Acum nu mai este nevoie de ea. Acum s-a întâmplat ceva mult mai profund: e afectată însăși natura „reproducerii” acestui tip de viață şi „resursă”. Acum satul moare încet, dar sigur. Din prea multe cauze. Iarba nu mai crește, nimeni nu vrea să o mai cosească. Satul e în moarte clinică, în depresie totală.

În Europa suntem însă unul dintre puținele spații unde această cultură foarte veche, arhaică încă mai rezistă fie şi pe patul de moarte. Şi ea se manifestă mai ales în această formă violentă de rupere a tânărului „high-tech” față de „mama medievală”, o mamă care nu vrea decât să-i aducă de mâncare şi să-l mângâie. Aceste cutume „medievale” rezistă…

Nu sunt fan rural mai deloc, dar asta nu mă împiedică să gândesc. 

Acum asistăm la moartea unei lumi care are o istorie de mii de ani. Orice moarte e tristă, mai ales moartea unei lumi atât de vechi. Dar atâta timp cât îi mai avem pe acești „medievali” pe lângă noi, să încercăm să-i înțelegem, să învățăm câte ceva de la ei. Sigur au ce ne spune. Chiar nu are de ce să ne fie rușine de ei: au rezistat mii de ani unor situații cumplite fără tehnologiile sofisticate. Cred că merită să-i înmormântăm cu respect…

Concluzie? 

Am putea spune că e vorba de un imens decalaj istoric, așa cum ne arăta faimosul istoric Bogdan Murgescu în cartea – România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010). Acest decalaj istoric al dezvoltării a fost mereu o obsesie pentru relația Est-Vest, care de multe ori pare un decalaj nu doar economic, ci și social, instituțional, educațional, politic etc. Iar acest decalaj de multe ori este reprodus în interiorul țării și mai radical între diversele pături sociale.

Ceea ce e și mai interesant, dar și îngrijorător – și asta se vede nu doar din materialul la care făceam referire, ci la o gamă tot mai largă – e că acești copii nu mai au intenția de a se întoarce. „Nu mai vreau să mă întorc în România, pentru că nu mai rezonez cu modul în care gândește majoritatea”, spune Anastasia Bălan (Sia), 20 de ani, studentă în anul III la Psihologie, la Universitatea din Tilburg. „Vreau să rămân în Olanda, pentru că aici psihologia e prețuită.” (sursa).

Asta nu înseamnă că nu se reîntorc unii dintre cei care pleacă, dar intenția de întoarcere este foarte mică – cele cinci intervievate spun clar că viitorul lor nu mai este legat de țara de origine.

Să condamnăm acest fapt? Nu, oamenii sunt liberi să-și aleagă locul în care vor să trăiască. În același timp, asta ne arată mai ales faptul că singurul nostru proiect de viitor – al părinților în mod special, căci nu copiii au o vină – este cel legat de „fuga afară” care e o strategie individuală, proiect individual. Adică noi nu mai avem un proiect comun, ci doar un proiect individual și care e legat de fugă. Noi creștem copii cum am mai povestit – gata de export (aici). Pe de o parte, îi pregătim de mici să plece, pe de altă parte, nu construim ceva confortabil unde să rămână. Sau ceva unde să se întoarcă.

Iată una dintre temele care ar trebui să devină prioritate națională pentru toate partidele. Uneori e bine să-i ascultăm pe copii – să ne spună ei problemele lor: pentru că multe din problemele lor sunt, de fapt, problemele noastre, ale celor maturi, nerezolvate.

Foto ilustrativ: Shutterstock

Urmărește-ne pe Google News