Vizita oficială în Egipt a președintelui României are rolul ei. Printre alte teme, cea agricolă. Egiptul este una dintre marile piețe ale grâului, iar România are o producție impresionantă. Din comunicările oficiale, rezultă că cei doi președinți, Iohannis și El-Sisi, au discutat despre energie, apărare, agricultură, IT și alte subiecte. Ca șef de stat faci și lucruri împotriva stării de doliu a acestor săptămâni groaznice pentru România. Ești pus să iei decizii dictate de rațiuni care vizează un timp geologic.
Partea turistică a vizitei e, însă, suprarealistă. Klaus și Carmen Iohannis s-au îmbrăcat în alb, ca doi călători care își imaginează că așa e cool să apari în decorul exotic al Piramidelor din Giza. În partea a doua a fotoreportajului îl așteptăm să apară, lângă perechea de vilegiaturiști, pe Hercule Poirot, în interpretarea lui Peter Ustinov, cu mustață, sacou subțire și o putere interiorizată de a rezolva misterul.
Din păcate, nu e niciun mister la mijloc. E clar că, nici la Palatul Cotroceni, nici în PNL, nici la SRI, nici în alte zone pentru care contează imaginea și vulnerabilitățile președintelui României nu mai e nimeni care să-l poată contrazice pe Klaus Iohannis.
Poate că, mai demult, acolo exista dialog. Poate că aveau reflexul de a dezbate, împreună, consilieri și președinte. Mai multe mărturii de încredere descriu un Klaus Iohannis care, cel puțin la începutul mandatului său, avea o răbdare specială să asculte. Astăzi însă, nu mai e nimeni să-i poată spune: „Domnule președinte, nu e momentul să mergeți în vizita oficială în Egipt, împreună cu prima doamnă, într-un moment în care atâția oameni mor în țară. Și nu e cazul să vizitați piramidele”. Piramidele vor rămâne acolo, pentru Dumnezeu! Satisfacția de globe-trotter mai poate aștepta puțin.
Până la urmă, miza e instituția prezidențială, nu un om. Toți acești demnitari și funcționari care tac sunt angajații Președinției României, nu ai președintelui. Ei au datoria să confrunte persoana, spre binele funcției.
Ce se întâmplă cu Klaus Iohannis, de ce se manifestă atât de inadecvat și sfidător, asta e o temă freudiană. Că nu a știut să-și apropie oameni cu personalitate, da, e clar adevărat. Măcar Traian Băsescu s-a trezit cu demisia lui Andrei Pleșu sau a Adrianei Săftoiu, dar a avut inspirația de a-i numi chiar dacă asta a însemnat că s-a expus unor biografii prezidențiale incomode. E un risc pe care merită să ți-l iei dacă vrei să te scoată cineva din certitudinile în care te culcușești când ai o funcție atât de înaltă.
Imaginile din Egipt sunt măsura decăderii noastre instituționale, una foarte greu de reparat. Un întreg aparat de stat, slugarnic și mediocru, l-a lingușit și îl lasă să-și rupă gâtul pe un președinte de țară în punctul de minim istoric al democrației noastre din ultimele decenii.
Probabil că de la mineriade încoace nu ne-am simțit atât de exemplari în cruzimea și în înapoierea noastră. Un medic ATI ne anunță, cu statisticile și numele oamenilor în față, că „în aceste zile, se stinge o întreagă generație de bunici” și, în aceleași zile, moartea se îmbracă în alb pe Nil.