Ultima speranță. Întrebările și temerile unui sceptic realist, după victoria totală a taberei pro-europene în Republica Moldova

Mă gândeam să-i scriu Maiei Sandu o scrisoare. Dar am scris doar un text: pentru noi toți și mai ales pentru cei ce vor guverna Republica Moldova. Ca o reflecție mai lungă.

Eram pe străzi, URSS încă funcționa, toți doream schimbarea. Lozinca generației noastre perestroika, a „sălbaticilor copii dingo”, era – Permen, trebuiut nași serdța/Peremen, mî jdiom peremen/Schimbări cer inimile noastre/Schimbări, noi așteptăm schimbări. Cântam toți în cor – Maia Sandu probabil cânta și ea, fiind din aceeași generație. Erau anii 88-89 ai secolului trecut.

Atunci era așteptat ca un mare salvator un încă tânăr comunist reformator moldovean de prin Tadjikistan – Petru Lucinschi.

A urmat epoca marilor speranțe: au venit ai noștri „patrioți și democrați”.

Au venit și lucrurile au mers spre mai rău. A urmat marea disoluție a industriei, agriculturii, instituțiilor de tot felul. A fost epoca primului mare jaf de proporții. Cu o populație în degringoladă. Anii 90 au fost poate cei mai grei de după epoca deportărilor și a foametei din 46-47.

Milioane de oameni rămași fără joburi, fără venit – iar statul era înlocuit de banditism în forma cea mai pură. În epoca modernă așa ceva nu s-a mai întâlnit.

Marea speranță s-a întors împotriva noastră: epoca 87-89 s-a terminat cu epoca canibală a anilor tranziției.

Recomandări

Campionii traseismului politic din listele pentru alegerile parlamentare. Partidele le favorizează eligibilitatea în detrimentul candidaților noi

Pe acest fond al degringoladei totale a apărut un soi de „epoca restaurației” – Epoca Voronin. Voronin cu al său Partid al Comuniștilor a câștigat tot: Președinție și Parlament – nu avea nevoie de alianțe. Opoziția nu mai conta. Paradoxal: a fost o epocă a restabilirii funcționării minime a statului și stabilizării nivelului de trai. Dar el s-a dus înspre un soi de autocrație și control al businessului pe sistem de familie și clan.

Era un banc celebru pe vremea lui Voronin: Președintele merge prin țară cu fiul său și acela tot întreabă cui aparțin toate cele ce se văd? Voronin răspunde – mie și ție, dragule, ne aparțin toate aceste lucruri. Fiul spune meditativ: tată, dar mai muncește cineva în țara asta?

Pe acest fond se năruie „epoca restaurației” lui Voronin. Vine „revoluția twitter” (aprilie 2009), o „lovitură de stat” controversată, dar care readuce o nouă speranță – una imensă. Vechiul „aparatcik” și milițian convertit la capitalism este schimbat de „gulerele albe” ale noii orânduiri.

La putere vin iarăși „ai noștri” dar în formula nouă – Coaliția Pro-europeană. Tineri, educați, dinamici, pro business – cu valori democrate și pro-UE angajați. Cu ce se termină marea speranță? Cu un colaps total – cel mai mare jaf din istoria postcomunistă: furtul miliardului. Dar furtul miliardului este doar cireașa de pe tort: în spate sunt privatizări frauduloase și transformarea statului într-un soi de SRL. Partide SRL, Stat SRL, societatea devine pe acțiuni. Cetățenii abandonați. Stat social? O oroare…

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. „POS-ul nu mai funcționează, se poate plăti doar cash”. Ce ar trebui să verifice Corpul de Control al Ministerului Culturii

Pe acest fond de SRL-izare a statului, un soi de privatizare a lui, are loc instaurarea legală a oligarhiei: statul este preluat și subordonat intereselor câtorva oligarhi locali cu extensii financiare și politice și spre Est și spre Vest, inclusiv spre România.

Sintetizez. Jefuirea și slăbirea excesivă a statului și instituțiilor lui precum și abandonarea totală a populației au dus la apariția epocii Voronin – „epoca falsei restaurații”. Iar privatizarea statului și a bunului public a produs regimul oligarhic din RM. Simplific mult, dar aceasta este linia roșie. Fenomenele sunt însă ceva mai complexe.

De ce amintesc toate acestea în actualul context? De mare euforie politică. Ca să nu uităm, ca să fim lucizi și cu mintea limpede – am mai avut mari victorii și speranțe care s-au terminat dezastruos și au devenit din mari victorii adevărate colapsuri sociale, economice și politice.

Am vrut cum e mai bine și s-a terminat cum e mai prost.

Excesele epocii oligarhice au adus populația într-o stare de disperare totală. Și acum ceva s-a rupt – cetățenii de rând ai Republicii Moldova par cu câteva clase peste „elita” care nu vrea să-i reprezinte. Și au tranșat – au ales. Au ales din disperare.

Populația a ales zdrobitor în favoarea noii speranțe politice – Maia Sandu. Îi acordă un cec în alb, îi acordă puterea totală – și Președinția, și Parlamentul. Maia Sandu și PAS au acum toată puterea la îndemână.

Recomandări

Mama copilului de 3 ani mort în accidentul provocat intenționat de soțul ei a văzut în direct tragedia: „Tati, tati nu mai mâna maşina”

Republica Moldova nu a avut o concentrare de putere în mâna unui om și a unui partid de pe vreme Partidului Comunist al URSS sau din perioada PCRM a lui Voronin. În acest moment nu există nicio scuză sau justificare în a nu încerca cel puțin să stopeze dezastrul social și economic în care se află Republica Moldova.

Cine cunoaște însă bine felul în care e stratificată și structurată societatea, dar mai ales felul în care funcționează instituțiile și grupurile de interese care au cucerit de mult aceste instituții știe că „resetarea statului” e un pariu la limita sinuciderii. Societatea, grupurile de putere, instituțiile statului, businessul și grupurile de interese sunt așezate și organizate în așa fel încât este aproape „imposibil” de „resetat” după 30 de ani de jaf și destructurare statală și socială. Dar asta trebuie făcut cumva.

Cum? Asta e întrebarea la care trebuie să răspundă noua guvernare căreia i s-a dat toată puterea și încrederea. Va reuși? Eu sunt un sceptic plin de speranțe.

Riscul cel mai mare al actualei puteri? ONG-izarea politicii. Ce înseamnă asta? Este o formă soft, moale de privatizare a politicului prin externalizarea puterilor de decizii grupurilor de lobby ale marelui capital și ale diverselor sfere de influențe geopolitice.

Ca să dau un exemplu: schimbăm rețeaua de supermarketuri din Chișinău cu capital din Est pe cele cu capital din Vest. Și tot soiul de schimbări soft care să lucreze mult cu PR-ul și forme de schimbare care să slujească interesului marelui capital și al clasei de mijloc urbane care e mică, dar e cea mai vocală – piste de biciclete și câmpuri de lavandă cu cafenele eco. Sper să fie doar o intuiție greșită a mea. Am motive.

În realitate, noua guvernare are un set de mari probleme. Nu am văzut încă programul de guvernare. Nu mă pronunț, dar zonele de maximă gravitate sunt următoarele. O să le pronunț prin câteva întrebări.

Cum vor încerca să stopeze exodul forței de muncă? RM e aproape în colaps la acest capitol. În câțiva ani pensionarii vor depăși numărul de angajați. Care sunt măsurile în acest sens?

Care este politica salarială? Vom continua cu sistemul de neoiobăgie tipic Estului – mâna ieftină de lucru? În câțiva ani cu această politică nu mai rămâne nimeni aici.

Cum reabilităm sistemul de sănătate adus în colaps și aproape în totalitate privatizat și distrus, cu un buget la limita infarctului? Îl păstrăm public și universal sau îl privatizăm total? Într-o țară săracă asta ar însemna genocid – ceea ce deja avem. Cât alocăm din PIB acestui sistem?

Cum reabilităm sistemul de educație aproape distrus mai ales în zona rurală și în orășele? Îl lăsăm ca pe un soi de „incubatoare” de „copii pentru export” pentru a-i pregăti să plece afară ca formă de muncă necalificată, adică carne de tun, sau căutăm soluții? Ce buget alocăm? Care sunt pașii de urmat?

Cum încercăm să stopăm scurgerea de bani – un miliard de dolari părăsesc semilegal sau ilegal RM. E o sumă colosală. Banii care circulă prin diverse scheme ilegale în RM sunt imenși. Cum îi stopăm?

Dar ce facem cu instituțiile publice deja „privatizate” sau subordonate grupurilor de interese din zona businessului privat? Avem un plan de „de-privatizare” a instituțiilor publice? De reformare administrativă? Venim cu „statul minimal” pro-business? Mă tem că un astfel de stat nu rezistă la prima întâlnire cu banda de la Schinoasa…

Dar ce facem cu agricultura? Un stat rural care nu are agricultură decât de subzistență? Un stat cu o zonă preponderent agrară, dar cu țărani care nu pot să-și vândă produsele pentru că deja piața e cucerită de marile corporații din domeniu? Ne mor agricultorii cu marfa în fața supermarketurilor. Ce facem cu ei?

Avem un program de readucere a diasporei acasă? Avem o țară afară. Dacă o mai lăsăm puțin o pierdem – deja e pierdută parțial. Dar o parte sunt dispuși să revină. Ce le oferim?

De justiție nici nu vreau să aduc vorba. În RM e mai ușor să te înțelegi cu un bandit decât cu cei din zona de sus a justiției. De sistemul de fiscalitate mă și tem să întreb. Dar sper.

Sunt multe întrebări de pus: aș putea continua. Sunt probleme grele, grave, profunde.

Repet: sunt un sceptic realist, care cunoaște binișor Moldova nu doar din centrul Chișinăului, dar sunt plin de speranțe.

În acest moment, Republica Moldova este în moarte clinică socială și economică. Politic acest nou val de speranță a trezit „corpul muribund” al republicii. Cred că în prima fază ar fi bine să i se restabilească pulsul, respirația și funcțiile vitale. Să fie „stabilizat bolnavul”. De aici ar trebui început.

Dacă noua putere – Epoca Maia Sandu – va reuși cel puțin să stabilizeze funcțiile vitale ale „corpului” politic și social al Republica Moldova e deja un mare câștig. Vor fi premisele unui nou început. Cu scepticism și plin de speranțe vă voi urmări.

Urmărește-ne pe Google News