Ultimul nonstop care mai funcționează la Timișoara. Istoria instituției centrale în România anilor ‘90 – magazinul de la colțul blocului

Cum ultimii ani mi i-am petrecut cercetând și scriind o carte dedicată anilor ‘90 – Generația canibală (Polirom, noiembrie 2024) – am încercat să caut în primul rând un nonstop. Și l-am găsit. Iată povestea.

Nonstop este unul dintre elementele centrale ale epocii ‘90: o instituție esențială. Nu este doar un chioșc sau magazin mic de la scara blocului care vinde țigări la fir, vodcă Scandic la plastic – Motorola – sau suc la dozator TEC. Pentru unii e istorie – pentru cei mici e o antichitate stranie.

Nonstopul reprezintă mai degrabă ideea de libertate înțeleasă în epoca ‘90: dreptul de a cumpăra când vrei, la doi pași, o țigară la bucată, un plic de ness, un suc colorat Tec, o pungă cu pufuleți sau vodcă la plastic. Nonstopul era cumva ideea de libertate totală şi acces nelimitat fie şi la un munte de gunoi care pentru noi era simbolul unei lumi visate.

În jurul nonstopului – indiferent de oră din zi sau din noapte – era mereu forfotă. A merge după miezul nopții la nonstop aproape că era un ritual sacru de verificare a limitelor libertății. Nonstopul, ca spațiu sacru al ideii de libertate şi prosperitate.

Dacă revoluția antitotalitară din ‘89 a avut un sens, acest sens s-a întrupat în chioșcul metalic de la colțul străzii, botezat nonstop.

Unde mergi? La nonstop: toată generația mea canibală mergea fericită şi mahmură în marş spre viitorul care se întruchipa într-un nonstop. Stația terminus: şi se bea imediat! Ne grăbeam să nu închidă la nonstop. Eram generația veşnic tineri şi veșnic mahmuri.

Cum ne ironizau românii pe noi, basarabenii: la nonstop, basarabenii zic Deschis Veșnic. Era cumva un concept teologic: economia este, de fapt, la bază teologie și/sau politică și cam atât. Cumva ăsta era şi sensul: nonstop era poarta spre veșnicie, spre raiul libertății de a consuma un TEC.

TEC-ul, pentru cine a uitat, a fost pentru Coca-Cola şi Pepsi precum Ioan Botezătorul pentru Iisus – cel care anunța venirea lui Mesia.

TEC era un suc la dozator, ieftin, colorat şi cu multe arome care se făceau din diverse prafuri. Era tare dulce: dulcele în ‘90 era simbolul, metafora prosperității pentru o lume săracă. Tot ce e dulce însemna prosperitate, indiferent de gradul de chimicale. Dacă era şi colorat, era deja pasul ultim spre Paradis. Totul trebuia să fie dulce şi viu colorat, pentru că atunci când îl bei sau mănânci să simți că ai ieșit din sărăcie. Cel puțin prin senzația gustului să intri în iluzia prosperității. Prosperitatea omului sărac.

Până a veni Mesia – Coca-Cola cu Always Coca-Cola – aveam dozatorul TEC, iar imnul lui era cântat de DJ Boros. Suna cam aşa:

Hei, hei, dacă vrei
Un pahar de suc să bei,
Vino azi în lumea lui,
Lumea dozatorului!
Hei, hei, nu uita,
Căci aici e viaţa ta!
Că e bine sau e rău,
Ăsta-i dozatorul tău!
Hei, hei, stai aşa!
Asta e şi tara ta,
Ţară plină de comori
Şi cu mii de dozatori.
Unde noi avem o lege:
Dozatorul este rege!

Nonstopul a fost probabil cea mai importantă instituție produsă după ‘89: o icoană a epocii noastre western pe care eu am botezat-o canibală. Ele au dispărut practic. Ăsta e și semnul unei mari schimbări. Despre toate astea voi povesti în noua carte pe îndelete.

La Timișoara, când treci podul peste Bega dinspre Piața Badea Cârţan, la intrarea în cartierul Fabric, de strajă stă demn, cumva pitit, un ultim nonstop al țării. Păstrat intact, ca în ‘90. Şi-a făcut doar o curte mică şi un gard metalic – în rest, identic ‘90. El ar trebui protejat, căci e deja patrimoniu, dar mai ales pentru că are o funcție socială importantă.

Între timp, prin orașul Revoluției s-au întâmplat multe: schimbări de regim, de guvernări, de grupări politice, de falimente şi restructurări, de bișniță şi privatizări, de palate, galerii şi alte capitale culturale. Timișoara a văzut multe în ultimii 34 de ani.

Orașul s-a schimbat enorm chiar dacă o bună parte a cartierului Fabric arată ca o rană deschisă şi o marcă a tuturor crizelor sociale şi economice post ‘89.

Există însă câteva locuri stabile şi bine conservate ale lui ‘90. Acest chioșc este emblema unei forme de rezistență totală. E o minune că mai există. O formă de viaţă care a cam dispărut. Pentru că și societatea ‘90 a cam dispărut aproape total – îi păstrăm doar stigmatele și îi culegem roadele.

Mai întâi acest nonstop era peste drum. Dar au venit marile lanțuri de magazine: Profi a luat locul lui vechi. Între Profi şi nonstop e un abis: sunt lumi radical diferite.

Chioșcul nonstop nu s-a predat, ci a trecut peste drum chiar cum treci podul, ascuns puțin strategic în vale, să nu-l zărească vreun alt investitor strategic. Precum un partizan sârb: este văzut şi funcționează doar pentru „ai lor” – cei tare mulți şi săraci de pe aici care nu-şi permit Profi. Dovada că rezistă.

Săracii şi năpăstuiții îi sunt clientela fidelă. Au un motto al rezistenței parcă rostit de un Mesia – cei săraci vor fi întotdeauna cu noi. Şi Fabric îi are din plin.

E acel chioșc moștenit din vechiul regim cu toată stilistica specifică anilor ‘90. Totul e perfect conservat. Până şi doamna care lucrează aici – de peste 25 de ani: e o istorie în sine. O istorie nontop care nu ştie de zi şi de noapte. Partizanii nu dorm, iar săracii nu-şi permit acest lux – dormitează.

Nonstopul rezistă cu greu, dar e prins ca într-o menghină care face o presiune teribilă. De peste pod, investitorii imobiliari fac cu mâna din blocurile noi sau huburile creative ale clasei de mijloc. Venim imediat!

Dinspre Traian vine puternic gentrificarea care în maximum cinci ani va rade tot ce e ieftin – semn al sărăciei. Nimic nu urăște şi de nimic nu se teme mai tare clasa de mijloc decât de sărăcie. Acest nonstop stă ca o piatră de aducere aminte: sărăcia e mereu cu noi, la doi paşi – nonstop. Iar asta trebuie ras şi scos în afara habitatului „nostru”.

Piaţa e la doi paşi şi locul de aici e atractiv – Profi e peste drum. Presiunile vin și vin – peste nonstop și peste clientela lui.

Partizanul nonstop e încolțit din toate direcțiile – e prins în ambuscadă. Doar bețivul cartierului care a intrat să bea o ultimă vodcă la plastic stă liniștit şi parcă ar zice printre înghițituri: No pasarán!

Cumva ei sunt cheia ultimă a rezistenței împotriva gentrificării. Cât vor rezista?

Ultimul nonstop îşi trăiește cu demnitate ultimele zile. Nu ştim cât va mai rezista. Nu știm cum vor evolua lucrurile. Dar e clar că aici sunt ultimele zile ale acestor forme de viaţă. Toţi vor fi aruncați afară de aici. Istoria e cinică, dar e istoria noastră.

Urmărește-ne pe Google News