Comentează- Aurelian Giugăl este lector universitar doctor în cadrul Departamentului de Antropologie culturală şi comunicare la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București. Are doctorat în Științe Politice, master în Politică Europeană și Românească și licență în Geografie
Vasile Ernu a scris în Libertatea un text despre ceea ce el numește „violența clasei de mijloc”. Cum ar veni, părinții cu o anumită stare cheltuie sume considerabile pentru pregătirea suplimentară a propriilor copii – tradiționalele meditații sau școala după școală. În atare condiții, adăugând și ingredientul numit implicarea tot mai mică a statului pentru dezvoltarea educațională a celor mulți, inegalitatea de șanse crește alarmant.
Care-i tabloul general ce ghidează atare comportament pentru categoriile sociale ce-și permit luxul meditațiilor? De ce se ghetoizează societatea? Și de unde această frică de sărăcie de care vorbește Vasile Ernu?
PIB-ul s-a triplat după aderarea la UE, dar pentru jumătate din populație banii sunt mai puțini
Dacă urmărim datele economice, vom observa că Produsul Intern Brut (PIB) al României a crescut constant pe parcursul decadelor postcomuniste. Nu cu mult timp în urmă, premierul Ciucă declara cu o oarecare emfază că „PIB-ul s-a triplat de la aderarea României la Uniunea Europeană (UE) în urmă cu 15 ani, iar PIB-ul pe cap de locuitor a devenit de aproape patru ori mai mare, din 2006 până în 2021”.
În paralel cu aceste creșteri nemaivăzute, inegalitățile au crescut și ele. Via Piketty & co și World Economic Database, trebuie să arătăm faptul că în materie de inegalitate țara noastră a evoluat extrem de prost în toată perioada postcomunistă: cei 50% de la bază au regresat (25,1% din venituri înainte de taxare în anul 1980, 15,3% în 2018), iar cei mai afluenți 1% au prosperat (5,9% în 1980 și 13,7% în 2018). După taxare, starea generală este și mai deplorabilă.
Prin urmare, există o segregare formidabilă a claselor sociale: cei înstăriți devin și mai înstăriți, cei săraci devin și mai săraci. Nimic nou în acest punct.
Dezvoltarea inegală este o realitate cotidiană în societățile capitaliste. Spre exemplu, în 2015, 1% din populația planetei deținea mai mult de jumătate din bogăția lumii, iar celor mai bogați 20% le reveneau 95,5% din acea bogăție, în timp ce ceilalți 80% trebuie să se mulțumească cu rămășițele, adică cele 4,5 puncte procentuale (Hardoon, D. 2015. Wealth: Having It All and Wanting More).
Există și teorii care privesc inegalitatea drept motor al dezvoltării. Numai că se adaugă la aceste inegalități generale, planetare, continentale sau naționale, și inegalitățile regionale.
Sunt date suficiente care contabilizează toate aceste diferențe. Nu este scopul acestui articol de a lămuri aceste aspecte. Toate aceste imense polarizări de avere sunt sunt numite de Robinson și Baker „inegalități sălbatice” (William I. Robinson & Yousef K. Baker, Savage Inequalities: Capitalist Crisis and Surplus Humanity).
Și acum revenim la problema educațională. Dacă cea mai mare parte a populației se bate pe resurse din ce în ce mai puține, care-i comportamentul rațional ce se naște de aici? Nu să încerci să ajungi și tu la masa cu bunătăți, să scapi de spectrul sărăciei, așa cum zice Vasile Ernu?
Părinții încearcă să-și concentreze resursele către educația copiilor
Iar școala este (încă) văzută ca acea trambulină, ca acel mijloc esențial de ascensiune socială. Nu singura, desigur. Or, părinții copiilor din clasele cu venituri peste medie fac exact ce trebuie să facă într-o asemenea junglă economică contemporană; își investesc banii în educația copiilor. Și nu doar banii, pentru că și timpul, și nervii, și atenția, și munca împreună cu copiii sunt resurse.
Părinții încearcă să dea totul pentru skill-uri și abilități care să aducă la finalul școlilor absolvite o slujbă bună și posibilitatea unui trai decent. Nu clasa de mijloc este violentă, ci ordinea economică a capitalismului contemporan este violentă.
Or, categoriile sociale se adaptează acestui joc societal. Chiar noi, eu, Vasile Ernu, alții ca noi, facem exact aceleași lucru, investim peste 1.500 de lei lunar în educația copiilor noștri. Este formidabilă goana după resurse via achiziții educaționale. Majoritatea mediilor din liceele bune din țară sunt construite pe bază de meditații. A te limita la ceea ce înveți în școlile publice nu mai e suficient.
Oamenii nu pot să stea cu mâinile în sân
Goana nebună pentru școlile bune? Suntem în logica cauză-efect. Salariile sunt ridicol de mici pentru majoritatea celor care nu au școală. Cât câștigă un angajat la casa de marcat a unui supermarket? Dar un agent de pază?
De ce nu doresc oamenii să se angajeze în fabrica de pâine de la Ditrău (vezi și polemica economic-salarială dezvoltată în ultimul film a lui Mungiu)? Pentru că sunt salarii mizerabile, e foarte simplu.
Știu autoritățile statului că agenților de pază de la multe instituții publice, firmele cu care au contract nu le plătesc, spre exemplu, asigurările medicale?
Paralel cu acest sistem total injust de retribuție societală, școlile profesionale care pregăteau elevii pentru diferite meserii s-au volatilizat. Meseriile clasice dispar, trăim epoca noilor meserii – agent de publicitate, PR-ist, IT-ist etc. Unele din aceste profesii, de altfel, sunt și favorizate la impozite.
Or, în aceste cadre societale ce ar trebui să facă oamenii clasei de mijloc? Să stea cu mâinile în sân, să aștepte apocalipsa economică? Nu, ei își investesc banii în educația copiilor.
Plăcinta capitalistă pentru 80% din populație este din ce în ce mai mică și e nevoie de training asiduu să ajungi la bucata corectă. E un comportament pur rațional. Irațional este comportamentul celor din clasele de jos. Ei nu contestă defel această ordine economică capitalistă, conformismul lor fiind unul uimitor. Dar asta e deja o altă discuție, iar „societatea spectacolului” (Guy Debord) a reușit să ofere suficient circ pentru amuzamentul claselor populare. De unde această nevoie de justiție socială dacă e suficient circ pe piață?
Să nu-i mai stigmatizăm pe „elevii fără premii”
Sintetizând, în tot acest tablou contemporan, a vorbi despre meritocrație este irelevant și fără sens. După cum scria undeva Cristian Luguzan, a clama azi meritocrația, oricum una artificial construită, înseamnă de fapt a conserva actualele cadre ale inegalităților structurale din capitalismul contemporan. Da, capitalismul de azi este unul sălbatic, iar comportamentul claselor de mijloc este o consecință a acestui aranjament societal, a prezentului contract social.
Că tot au fost examene naționale și premii de dat la sfârșit de an școlar, s-au găsit și persoane care-i să-i ironizeze pe elevii care nu obțin premii. Pasămite, aceștia ar fi netrebnici, niște loaze.
Personal, nu înțeleg de ce un copil care nu poate învăța de nouă (9) sau de zece (10) e musai o loază. Un copil care este mediu la învățătură este un copil ca oricare altul.
Se vede că cei care scriu în termeni alb-negru nu au predat niciodată într-o școală.
Nu am nimic cu premiile, dar ideea că orice elev cu, spre exemplu, anumite dificultăți de învățare trebuie pus la colț e deprimantă, cinică și obositoare.
Ea este parte în argumentația despre meritele individuale în societățile inegale, ea conservă ceea ce ideile neoliberale trivializează: nu ești bine răsplătit, pentru că nu ești premiant, nu ești premiant, deci nu meriți – trăiască meritocrația!
E doar adaptare
Se pare că ideile unor Jared Diamond sau Francis Fukuyama, cei care, pe urmele lui Rousseau, ne spun că sedentarizarea (apariția agriculturii) a însemnat și sfârșitul egalității specifice comunităților de vânători-culegători, domină piața ideilor în societățile contemporane.
Mulți cred că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile (vezi Pinker – The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined).
David Graeber și David Wengrow (The Dawn of Everything. A New History of Humanity) ne spun o altă poveste; omenirea a experimentat numeroase forme de solidaritate, neoliticul nu a venit doar cu inegalitatea.
Dar, da, azi trăim într-o logică anticolectivistă. Solidaritatea socială este azvârlită din cetate. Este epoca triumfului individualismului neoliberal. Iar clasa de mijloc strănută în logica acestui construct economico-social. Nu e violență la clasa de mijloc, e doar adaptare!