4 comentariiIarăși un film despre comunism? Iarăși personaje care se mișcă în bucătării deprimante și mănâncă ciorbe cu doi cartofi și un fir de leuștean? Iarăși securiști și activiști de partid? Sunt întrebări prostești. Da, un alt film despre Epoca de Aur, despre sfârșitul acestei utopii mizerabile, dar un film bun. Pentru că, repet, Bogdan Mureșanu știe să creeze tensiuni și emoții artistice. Acestea contează, emoțiile rămân.
Poveștile personajelor lui Bogdan Mureșanu par niște fire de apă care curg la vale, mai domol, mai înverșunate și, până la urmă, se varsă în marele fluviu al istoriei: Revoluția din decembrie 1989. Personajele nu sunt pregătite să trăiască Revoluția. (Dar cine dintre români era pregătit atunci s-o trăiască?) Filmul se oprește la marele fix: începutul sfârșitului. Ce-a urmat, nu are importanță pentru personaje și, cu atât mai mult, pentru spectatori. Contează poveștile personajelor: un muncitor necalificat, un regizor din TVR, o actriță blazată care refuză să recite versuri în programul de Revelion închinat Marelui Cârmaci, un ofițer de securitate care nu este în stare să-și convingă mama, fostă membră de partid (din convingere), să se mute din casa ce urma să fie dărâmată de buldozere, conform planurilor de sistematizare, doi studenți care se decid să treacă Dunărea la sârbi… Oameni simpli, ale căror povești, în prima clipă, le anticipezi finalurile, dar, culmea, pe măsură ce poveștile înaintează, tensiunea crește pe fiecare „fir de apă” și, în calitate de spectator, nu poți anticipa cum se vor termina. Acesta e meritul regizorului: conduce în așa fel poveștile, încât nu poți intui cum vor sfârși personajele. Nu sunt eroi și nici nu țin să devină eroi. Binele a învins, pare să spună filmul lui Mureșanu, dar Revoluția n-a învins pentru toți – după cum știm din istorie.
Un alt merit al filmului este puterea de seducție, pentru că îl introduce pe spectator în acea „epocă de aur”. Nu este meritul decorurilor sau a atmosferei anilor 80, recreată cu mare atenție, de altfel, ci meritul actorilor care și-au „făcut temele”, pentru că au fost excelent îndrumați de regizor, care și el și-a făcut temele. Actorii știu ce joacă. Toți sunt de-acolo, din poza României, în decembrie 89. Iar relațiile dintre ei se leagă firesc, autentic, cu forță, fără ocolișuri.
Există o scenă memorabilă în acest film. Gelu, muncitor necalificat, se întoarce acasă, în seara de 21 decembrie, cu un brad ponosit și cu un penar pentru fiul său, ascuns în geantă, „darul” de la Moș Gerilă. Gelu (interpretat impecabil de Adrian Văncică) află că puștiul isteț, elev în clasa a II-a, i-a scris lui Moș Gerilă o scrisoare, pe care o pusese deja la cutia poștală, în care îl rugase să-i aducă o locomotivă, pentru mama să-i aducă o poșetă și pentru tata… să moară Nea Nicu. Asta sună ca într-un banc: „Ce îți dorești de la Moș Gerilă? Să moară Nea Nicu!” Numai că în filmul lui Mureșanu, bancul se transformă într-o secvență de o violență teribilă. Gelu se sperie atât de tare încât își bate băiatul, scoțându-și cureaua de la pantaloni, firește!, își bruschează nevasta, urlă, se agită, se dă de ceasul morții, scrisoarea copilului va fi interceptată și citită de securiști și el va ajunge la pușcărie pentru că își dorește… să moară Nea Nicu. Este uluitor cum personajul se transformă într-un animal prins în cușcă, fără scăpare, cum sparge penarul pregătit pentru Moș Gerilă, cum urlă cu mințile spulberate, cum vrea să facă ceva ca să scape, dar știe că nu poate, este un neputincios, pentru că se află într-o cușcă. Nu conștientizează marea cușcă, România. Revolta animalului este memorabilă.
Tare mi-e teamă că Bogdan Mureșanu are dreptate: așa am fost cu toții în decembrie 89, dacă ne amintim, niște animale care nu știau cum este viața în afara cuștii și fiecare a încercat apoi să trăiască fără să știe ce este libertatea.
* „Anul Nou care n-a fost”, scenariul și regia, Bogdan Mureșanu.
Foto: cinemagia.ro