Comentează- E un lucru mai puțin cunoscut, dar România și Ucraina au pornit cam de la același nivel industrial în 1990.
- Noi am mers pe un model european, vecinii noștri, pe altul. Rezultatele sunt foarte diferite.
- „Decolonizarea” României n-ar însemna altceva decât o independență oligarhică de tip ucrainean, cu salarii și mai mici pentru majoritate și privilegii pentru puțini, crede economistul român.
Naționalismul românesc insistă tot mai mult pe argumentul că România este o colonie economică a Occidentului și că se impune un proces de decolonizare în care capitalul să fie în mâinile capitalului național pentru a avea mai multă prosperitate și demnitate.
Lăsând la o parte exagerarea cu „colonia”, statistic vorbind, este adevărat că o mare parte a industriilor românești (dar și a celor maghiare, cehești, poloneze, etc) sunt în raport de dependență față de mari firme europene.
Cauza sistemică vine dintr-o situație cu slăbiciuni (e.g. costuri scăzute cu forța de muncă) și atuuri (creșterea capacității exportatoare în paralel cu a consumului intern) știute asupra cărora eu și alții am elaborat de-a lungul vremii. Un alt studiu este aici. Au dreptate naționaliștii că o economie românească dominată de capitalul național, în condițiile posibile și vizibile la alții, ar genera o economie mai bună pentru cei care trăiesc în România?
Cu ce rezultate și-a folosit capitalul național poziția dominantă în țări comparabile cu România, dar în care a fost protejat de concurența multinaționalelor?
Ucraina era polul industrial de nișă al URSS
Pentru a discuta ipoteza naționalistă, o comparație între Ucraina și România în perioada de la independența Ucrainei la conflictul militar din 2015 mi se pare edificatoare.
Cele două țări au plecat în 1991 de pe poziții relativ egale, Ucraina, ca hub industrial de nișă al URSS, având o poziție superioară chiar din multe puncte de vedere, de la nivelul de industrializare, la valoare adăugată din industrie și procentul de populație cu educație universitară. Până și pe palierul tipului de stat ales, ambele au mers pe un hibrid între sistemul conservator și cel liberal anglo-saxon.
În cele din urmă însă, „tranziția” ucraineană a creat ceva structural diferit în afara UE. În loc de dependență, Ucraina are o independență oligarhică în care marele capital național domină jocul economic și politic, iar piața muncii a fost supusă unui proces de represiune salarială mult mai mare ca în România.
„Investițiile străine” din Ucraina camuflează propriii magnați
Astfel, datele de la Institute for International Economic Studies de la Viena (WIIW) ne arată că între 2000 și 2014 investițiile străine directe în Ucraina au fost de 247.000 milioane de euro, o sumă imensă, însă aceștia nu sunt bani străini decât în mod fictiv, sursa lor fiind băncile cipriote unde burghezia ucraineană își ține banii, vilele și iahturile din considerente fiscale.
În afara unor operațiuni medii aduse de capitalul auto și metalurgic german, Ucraina este departe de modelul de economie industrială de export din țările Vișegrad sau România.
Chiar și azi, atunci când active importante ale statului ucrainean se scot la vânzare, condițiile de participare la licitație se scriu în așa fel încât să câștige capitalul local bine mufat politic, adesea furișat după fonduri de investiții din paradisuri fiscale.
Cum arată o economie cu multinaționale aproape irelevante
Există, evident, și părți din clasa antreprenorială internă care, prin alianță cu capitalul străin, au impus o mai mare domnie a relațiilor de piață când vine vorba de structura proprietății în economie.
Azi aceasta este însă predominant rentieră controlată politic, o alianță dintre marele capital național și agenții săi din interiorul statului, multinaționalele fiind destul de irelevante în peisaj.
Ucraina e un fel de Românie a anilor nouăzeci, adică în care foștii oameni de aparat alături de aventurierii acumulării primitive cumpărau pe nimic părțile viabile ale fostei economii sovietice și se încărcau de licențe, subvenții și monopoluri.
Patru grupuri domină o țară întreagă
Acești oameni de afaceri nu construiau firme ucrainene axate pe export și inovare, ca în Asia, ci conglomerate cu valoare adăugată primară sau medie, specializările dominante fiind în minerit, oțel, cărbune și agrobusiness (Yurchenko 2018). Practic, din anii 2000 încolo, economia ucraineană este gestionată de patru mari grupuri industriale, fiecare din ele fiind compus din aproape 200 de companii.
„Întregi procese de producție erau organizate în interiorul acestor grupuri și majoritatea aveau bancă proprie care le asigura acces favorabil la condiții de creditare. Având o privatizare ezitantă, Ucraina a menținut statul în poziția de acționar majoritar în multe industrii-cheie precum energie și transport (…) La momentul în care scriu aceste lucruri, cele 3000 de companii de stat generează 10 la sută din PIB. Statul rămâne un jucător major în aproape toate sectoarele. Potrivit unui raport Deloitte, șapte din primele 29 de companii ucrainene sunt în proprietatea statului.” (Maisenbacher 2018: 211)
Cum s-a tradus în practică această structură de economie independentă ucraineană prin contrast cu cea dependentă de capitalul european pe care o aveam în România?
Să le luăm pe rând. Mai întâi, să vedem nivelul de complexitate al exporturilor, o măsură simplă a șanselor de dezvoltare pe care le ai ca țară.
Ca procent din PIB, Ucraina exportă un pic mai mult (36% versus 30% în cazul României). Graficul arată că ambele țări au plecat de la exporturi de 10 miliarde în 1995, dar în timp ce România a ajuns să exporte de 90 de miliarde în 2014, tendința crescând de atunci, Ucraina exporta 70 de miliarde în același an, panta fiind descrescătoare.
România exportă și servicii IT, plus auto, electronică, echipamente
Între timp, ecartul s-a mărit enorm în favoarea României. Cel mai important lucru însă este compoziția exporturilor: materii prime și servicii (de intermediere energetică mai ales) pentru Ucraina și servicii IT, plus produse industriale prelucrate (auto, electronică, echipamente) în cazul României.
Ajustat la populație, valoarea exportată de România era de patru ori mai mare în 2014 decât cea exportată de Ucraina.
Sigur, vorbim de complexitate în niște lanțuri de valoare transnaționale în care România asamblează lucruri de complexitate medie sau joasă, însă în sectoare care sunt per total aducătoare de PIB per capita mai mare decât în țara vecină.
Exporturile Ucrainei, pe categorii:
Figura Exporturile României, pe categorii:
Doar la investițiile în educație stăteam mai rău ca Ucraina
Războiul a afectat economia ucraineană din 2015 încoace, însă lucrurile erau deja adjudecate în 2014.
Per total, în 2014, România avea un PIB ajustat la populație dublu față de Ucraina, ecart care a crescut între timp.
Totodată, în 2014 aveam jumătate din datoria publică a Ucrainei ca procent din PIB, cheltuiam ca procent din bugetul public de două ori mai mult pe sănătate și per total emiteam mai puțin dioxid de carbon decât Ucraina.
Numai când vine vorba de investiția publică în educație, Ucraina stătea mai bine ca România, ceea ce nu e puțin lucru.
Cum se traduc azi aceste componente structurale în calitatea vieții persoanelor obișnuite? Per total, rata de emigrare este ușor mai mare în România (18 la sută în România versus 14 la sută în Ucraina), însă populația României are o speranță de viață și fertilitate mai mare.
În plus, românii sunt expuși la mai puține emisii de dioxid de carbon, la o rată a omorurilor de patru ori mai mică și la o rată a șomajului situată la jumătatea valorii acestuia în Ucraina (5 la sută în România versus 10 la sută în Ucraina).
Cei cu salarii minime din România (aproape jumătate din angajați) plecau cam din același punct de start în 2002, cu un minim de sub 100 de euro; azi este de trei ori mai mare în România decât în țara vecină, unde situația este atât de dificilă acolo, încât sute de mii de ucraineni muncesc în Polonia.
În Ucraina, salariul minim brut este de 178 de euro pe lună, iar în România este de 466 de euro pe lună.
Ecartul între cele două țări rămâne major dacă ne uităm la salariul mediu, acesta fiind de 350 de euro în Ucraina și 670 de euro în România. La un nivel de inegalitate salarială comparabilă în Ucraina, diferența este remarcabilă.
De asemenea, dat fiind că prețurile de consum sunt cam la fel (pe indexul CPI), ecartul dintre cele două tipuri de salarii este chiar spectaculos.
„Decolonizarea” României ar însemna o independență oligarhică de tip ucrainean
Pe scurt, nu este deloc clar cum „decolonizarea” în favoarea capitalului național s-ar realiza și chiar dacă s-ar realiza, cum ar aduce mai multă prosperitate pentru salariați sau investitori.
Există, evident, posibilitatea combinației de naționalism financiar combinat cu politica industrială în favoarea grupurilor industriale naționale, ca în Polonia.
Situația statului și capitalului din România este atât de îndepărtată de condițiile necesare unei astfel de transformări, încât discuțiile de acest tip nu pot ține decât de zona gesticulației simbolice.
Evident, o economie în care industria autohtonă face performanță la export și la consum intern ar putea avea avantaje evidente, însă în nicio țară din Est, nici măcar în „naționalistele” Polonia sau Ungaria, capitalul național nu a reușit să devină motorul industriei competitive din considerente istorice, care presupun o amplă elaborare.
Însă comparațiile realiste nu sunt cele între România și economii care s-au îmbogățit rapid prin capitalul privat și de stat național, ca în Franța postbelică sau Coreea anilor 70-80, situația acestora fiind extrem de diferită față de cea a României.
Comparațiile realiste sunt cu țări din regiune din afara UE cu care aveam o situație asemănătoare în anii 90. Or, așa cum arată comparația România-Ucraina înainte de războiul din 2015, independența oligarhică de tip ucrainean nu este deloc preferabilă dependenței de multinaționalele industriale europene ca în cazul românesc.