ComenteazăSingura mea amintire a anului 2020 este frica. M-a însoțit în fiecare zi. S-a instalat fulgerător, cu brutalitate, delimitându-și teritoriul, ceva de genul: știi cine sunt eu?, uită-te bine la mine și bagă la cap cum ai să trăiești de acum înainte! Apoi, s-a retras atât cât să mă lase să trăiesc cu… frică. Zi de zi.
Frica anului 2020 a fost un amalgam: frica de boală, frica de suferință, de incertitudini, de întuneric, de concediere, că n-am să mai am unde să scriu, spaima că am să rămân fără leafă, frica de mizerie și prăbușire, frica de ratare și neputință, că am să-mi pierd credința, frica de lumea panicată și irascibilă, frica de moarte.
M-a lovit în moalele capului frica asta, dar nu vreau acum să-mi plâng de milă, ar merita să mă duc la un psihoterapeut, dar n-am bani de dat ca să stau lungit pe canapeluță și să-i povestesc „specialistului” despre frica mea. Nu că aș bagateliza terapiile. Dar ce pot face singur e să îmi amintesc.
Frica din 4 martie 1977
Am trăit câteva spaime în viață. Spaima cutremurului din 77, într-un bloc de patru etaje din cartierul siderurgiștilor din Galați. Pereții blocului scrâșneau, n-am să uit niciodată acel scrâșnet sumbru, parcă venea din fundul pământului, și bietul tata striga ca din gură de șarpe: „Murim, fraților! Murim!”. N-am murit.
Frica de cancer
Spaima de cancerul care i-a lovit pe ai mei, pe rând, de parcă au fost programați cu cinism să fie secerați de tumori. Spaima pe care am tras-o cândva, când am sărit aiurea dintr-un tren de noapte, trenul prinsese viteză plecând din haltă, era să cad sub roți, bine că am căzut alături, în câmp, am scăpat, ce spaimă am tras când am văzut cum semnalele luminoase ale trenului se pierd în beznă!
Au mai fost și alte spaime, mai mari sau mai mici, dar niciuna n-a semănat cu frica anului 2020. Asta nu m-a lăsat să respir, să mă bucur de viață, să trăiesc.
Frica tratată, mecanic, cu lectură
Sigur că am băut alcool mai mult decât în alți ani. Dar și vinul, și berea din timpul verii n-au curs la fel ca înainte. Am băut cu frică. Vinul acrit, berea trezită. Și de fiecare dată m-am trezit mahmur, cu frica lângă mine. Aproape să mă întrebe: ți-e frică?
Nici lecturile n-au mers ca în vremurile bune. Am citit cu frică, disperat și conștiincios, ca să scap de frică, dar cu un sentiment de vinovăție, alți oameni mor sau luptă cu moartea, iar tu, Barbule, stai și citești, te doare la bască, nu ți-e teamă să citești ca să uiți de frică?
Frica în stare să ne diminueze împlinirile
Au fost momente când trebuia să mă bucur. Mi-a apărut o carte (de teatru), dar frica nu m-a lăsat să zbor, ca la alte cărți, în al nouălea cer. Frica m-a tras cu picioarele pe pământ.
Am câștigat un concurs de dramaturgie, dar n-am chiuit, n-am țopăit, nu m-am lăudat la prieteni, pentru că frica mi-a scos pe nas bucuria, mi-a tăiat vocea la propriu, ce rost are să afle lumea de premiul tău, mai bine stai aici, cu mine, frica ta!
Am semnat un contract pentru montarea unui spectacol de teatru radiofonic după o piesă de-a mea, și mi s-a părut că am semnat de primire la un curier care mi-a adus tonerul pentru imprimantă, pe care l-am cumpărat online.
Nicio emoție, nicio bucurie, nimic. Frica a fost acolo, uitându-se peste umărul meu pe contract, cine mai ascultă teatrul radiofonic în zilele noastre, când toată audiența stă cu urechile ciulite să afle câți oameni s-au infectat, câți au murit, care sunt orașele care intră în carantină?
Frica de la vot
M-am dus să votez, și la locale, și la parlamentare. Frica m-a împins să votez, dar n-am votat cu frică, pentru că m-am obișnuit să votez fără speranțe. Au fost zile când m-am spălat, am mâncat și am vorbit cu frică.
Tot frica m-a descurajat să admir curajul oamenilor care luptă, care vor să facă o lume mai bună. Lumea se schimbă, dar eu rămân cu frica asta (în sân), frica de schimbare.
Parcă pe toate televiziunile și radiourile se promovează frica. (O fi percepția mea greșită?) Chiar și moderatorii programelor, deși par să fie optimiști, tonici și curajoși, tot despre fricile lor vorbesc. Frica se livrează gratis, curajul a devenit o marfă rară și scumpă.
Poate că 2020 este anul în care frica m-a îmbătrânit. Dar nu sunt copleșit. A început să mă enerveze frica asta ce mă urmărește, ce fac, unde mă duc, cu cine vorbesc. Mă enervează și simt că în sufletul meu crește ceva care să mă apere.
E un fel de atracție. Dacă m-aș îndrăgosti de frica mea? Dacă aș începe să-o urăsc? Dacă m-aș ruga lui Dumnezeu pentru frica mea? Poate că 2021 va fi anul în care am să mă îndrăgostesc. Sau poate am să urăsc cel mai tare. Sau am să-mi recapăt credința. Cine știe?