1 comentariuStudenția la sfârșitul anilor 90 însemna să fii un liberal cu două firimituri de nonconformism și cu multă ură pentru tot ce însemna „moștenirea comunistă”. Așa eram și eu. Între timp mi-am revenit. Mulți, nu. Am evitat tot ce ținea de Eugen Simion. Era tot ce putea fi mai uncool.
În apărarea mea, îl scosesem de pe lista de interese, după ce îi citisem vreo 5-6 cărți, până în 20 de ani (pe atunci încă se citeau critici literari de către liceeni).
Omul-stâncă
Nu-mi plăcea nici impresionismul pronunțat al unora dintre texte (mă cam irita și descendența lovinesciană asumată) și, pe de altă parte, uitam în mod ipocrit utilitatea simplă și serenă a unor cărți precum „Scriitori români de azi” sau „Dimineața poeților”.
Pentru tinerii filologi naivi, lumea apărea împărțită în niște alveole destul de clare. Un critic carismatic, Nicolae Manolescu, tineri scriitori și critici din valul optzecist și nouăzecist și, într-un final, Simion, cu instituțiile pe unde era șef sau influent, cu hoarda de doctoranzi și țiitori de servietă și cu o pleiadă de fani provinciali etc.
Pentru un tânăr pus pe fapte mari, gata să înțeleagă toată literatura română într-o după-amiază, nu era loc de Simion, cel care trecea printr-o pasă a construcției de proiecte gigant.
Dicționarul General al Literaturii Române, coordonat de Simion, este un proiect-stâncă, extrem de util, făcut să rămână și să fie utilizat cât o ține cultura română.
10 studenți în fața lui Simion
Așadar, cât am fost student, l-am evitat și l-am mai citit de nevoie, doar pentru că era de neevitat în bibliografii. Am ajuns la masterul de literatură contemporană și ne-am trezit cu el profesor. Între timp, evoluasem.
Încet-încet, toată premărirea interbelicilor, cultul pentru Eliade sau Cioran, toate fixismele leneșe și zorzoanele filozofice ale anilor 90 nu doar că mă plictiseau, dar și învățasem să explic de ce mă scoteau din minți. Simion vine la clasa cu cei 10 studenți, se prezintă calm, și începe să ne explice la ce lucrează intens în acea perioadă: Cioran, Eliade, Ionesco etc. Era clar, nu era posibilă nicio sincronizare cu omul acela. Începea să se entuziasmeze de teme pe care alții (Humanitas, Liiceanu etc.) le storseseră comercial până la ultima picătură de bun-simț.
În plus, nici nu ataca ceva ce ne interesa totuși, tinerețea legionară etc. Simion se apucase pur și simplu să-i recitească și să-i re-prezinte lumii – un fel de variantă a lui, paralelă cu cea a Humanitasului, varianta unui filolog cuminte și așezat.
Cu noi a fost reținut și corect
M-a enervat și totuși n-am pierdut niciun curs. Simion făcea ceva ce deja nu mai aveam eu chef. Citea cu mare atenție tot ce scriseseră respectivii și acoperea corect hălci imense de bibliografie.
Cursurile puteau părea adormitoare. Dar nu erau. Erau cursuri ok, cinstite, un mare critic își făcea timp să îi trateze cu maximum respect pe niște puțoi. Iar asta se întâmpla în condițiile în care unii dintre noi începuserăm să secretăm opinie prin revistuțe literare și deja ne afișaserăm disprețul pentru aripa culturală pe care o reprezenta Simion.
A fost reținut și corect, deși știam din alte părți că putea fi și răzbunător sau legendar de încăpățânat. Am mai scris, la vreo câtva timp, o recenzie despre „Ficțiunea jurnalului intim”, recenzie negativă. Pur și simplu nu ni se intersectau bibliografiile, aspirațiile, viziunea asupra literaturii, nimic.
Mi-a întins mâna
M-am mai întâlnit direct cu Simion abia după vreo 20 de ani, la un colocviu cu tineri critici. Nu mai eram tocmai tânăr, iar critic eram doar în timpul liber, ștampila de jurnalist mi-era bine așezată în frunte.
Dar a fost o discuție bună, cu un Simion foarte atent la expunerile ambițioase. După întâlnire, a venit la mine și mi-a dăruit un volum din Dicționarul General. Am vorbit puțin despre literatura anilor 90 și ne-am văzut de treabă.
A fost o mână întinsă după decenii în care îl atacasem uneori destul de dur, iar el patronase doar atacurile (la adresa mea) ale unor învățăcei de-ai săi care voiau să-și facă maestrul mulțumit. Ca-n lumea fotbalului: ne-am înjurat, ne-am scuipat, dar ne-am împăcat. Până la urmă, în acel moment, deja foștii lui lingăi îl părăsiseră/trădaseră deja, iar pentru mine, după mult mai multă carte citită, lucrurile erau mult mai puțin clare și tăioase ca la 20 de ani.
Despre Cioran și „Cronologia vieții literare românești”
Simion a coordonat ediția „Pleiade”, cum le spunea el, serii de opere ale clasicilor români care dorea să imite prestigioasa tradiție a edițiilor critice franceze. Nu a ieșit cum a trebuit. Îți trebuie mult mai mulți bani, personal, calitate pentru o reușită în zona edițiilor critice. Dar ceva a ieșit. Au fost strânse onorabil operele unor autori, edițiile nu sunt tocmai impecabile, „critice”, dar măcar sunt.
În stilul său ticăit și conformist, Simion a provocat până la urmă un soi de nou establishment cultural să recunoască niște chestiuni simple, cum a fost scandalul operelor Cioran.
Zeci de ani edituri precum Humanitas au făcut bani din interbelici problematici, dar n-au fost în stare să investească măcar într-o ediție de Opere de Doamne-ajută. El a încercat asta, s-a ales cu dări în judecată și plângeri la DNA, cum că-l fură pe Cioran.
Un alt proiect de anvergură a fost cel al „Cronologiei vieții literare românești”. 46 de volume de contextualizări ale vieții literare, prezența scriitorilor în presă, reacțiile lor, contextele. Aici are dreptate tânărul cercetător Ștefan Baghiu. Proiectul ar fi fost minunat înainte de „Google”. N-a fost încă decât o consumare de resurse uriașe pentru un proiect care devine acum redundant în epoca arhivelor digitale și a motoarelor de căutare.
Dacă ar fi fost mai flexibil, Simion ar fi încurajat mutarea proiectului în această zonă a digitalizării.
Simion a condus Academia Română între 1998 și 2006
Nu voi pomeni de profilul politic, un centrist perceput mereu ca fiind de partea reacționară a istoriei, uneori pe drept, alteori nu. Nu voi pomeni nici de naivitățile sale, de dorința de a fi recunoscut într-o lume care nu prea-l mai recunoștea. Voi spune doar că Academia, în timpul conducerii sale, încă nu ajunsese la gradul de reacționarism și provincialism în care se află acum.
Dispariția lui Eugen Simion nu mi-a creat decât acel disconfort uriaș pe care-l avem câteodată: că trebuia să mă fi certat mai mult cu el, că trebuia să-l fi provocat mai mult dacă nu eram de acord cu tezele lui, pentru că măcar știam, văzusem cu ochii mei, un lucru sigur – iubea literatura mai mult decât o iubesc eu. Încă o șansă pierdută.
Ca orice critic bun, Simion și-a anticipat până și tonul pe care o să-l folosească mai tinerii confrați prin necrologuri. Să încheiem deci cu aceste vorbe despre aparența calmă a criticului Simion, un blestem pentru omul Simion: „Mai toți comentatorii mei spun că sunt un munte de calm și echilibru, lin și statornic ca un drum în câmpie. Nu-i adevărat, sunt un vârtej de neliniști, trăiesc în gura unui vulcan, viața mea interioară este uneori un coșmar… Am încercat în mai multe rânduri să contest fantasma echilibrului meu imperturbabil, dar n-am reușit. Când cineva, un tânăr, încearcă să-mi facă un portret, începe invariabil cu ideea calmului și a echilibrului meu interior, fără să-și dea seama ce război duc cu mine pentru a ieși în lume cu o față liniștită și cu un mers regulat…”.
Foto: Hepta