Unde este societatea civilă în fața abuzurilor președintelui Iohannis?

Citesc în presă: „Președintele Klaus Iohannis și alți doi prezidențiabili, Dacian Cioloș și Rareș Bogdan, au sărit pe justiție pentru că nu s-a aliniat propriei lor opinii despre cum ar fi trebuit să decurgă cercetările în dosarul 10 august”. (sursă) Mai citesc: ”Ministrul Justiției, Stelian Ion, a anunțat vineri seară că s-a întâlnit astăzi cu mai mulți reprezentanți ai societății civile, cu care a discutat despre situația dosarului 10 august și reformele structurale ale Justiției”. (sursa)

Președintele încalcă Constituția de o manieră grosolană – o liniște totală. Ministrul Justiției ascultă docil indicațiile Președintelui și încropește repede o întâlnire cu ”societatea civilă” să ”discute situația dosarului 10 august”.

Vigilenta „societate civilă”, atât de vocală acum doi ani, devine cuminte și prestatoare de „consultanță servilă”. Societatea civilă de tip ONG nu mai vede, nu mai aude, nu mai strigă – doar servește și legitimează abuzurile mai nou?

Suntem în epoca „societatății civile-substitut” şi a „presei-avatar” în noua democrație selectivă.

Povestea asta îmi aduce aminte de o veche istorie.

Cum s-a speriat regimul sovietic de micările tinerilor și ce a făcut

Recomandări

Prima reacție a TikTok, după acuzațiile privind conturile false care l-au promovat pe Călin Georgescu înaintea alegerilor prezidențiale

În anii ’60, regimul sovietic a început să priceapă că scapă de sub control segmente întregi ale populației. Mai ales a celei tinere, mai puțin dispuse să se conformeze uşor. În diverse sectoare a început să se dezvolte o lume paralelă, alternativă, care se folosea din plin de infrastructura şi situația socială din URSS pentru a o decima. A început să apară ceva mult mai periculos şi radical decât ceea ce se numea dizidență.

Însă acum regimul se confrunta cu un fenomen total nou şi de o amploare mult mai mare. E ceea ce se va numi „neformali” sau „underground-ul sovietic”: un soi de opoziție.

Avangarda underground-ului era muzica: subversivă, protestatară, care s-a întors împotriva regimului.

Dar acolo, prin sistemul acela deja anchilozat, erau câteva structuri care gândeau şi căutau soluții de control al acestor grupuri greu de controlat. Şi atunci ce au inventat acești specialiști şi strategi ai controlului?

Regimul a căzut pe melodiile adevărate, nu pe clone

Au inventat ceva aproape genial. De ce nu am face noi un underground oficial, cu parafă de la stat, putere şi uşor controlabil. Prin urmare, au făcut o întreagă reţea de formaţii numite VIA (formaţii vocal-instrumentale). Au luat frumos tineri educați muzical şi cu de toate, le-au lăsat plete lungi, le-au pus haine „a la Beatles”, le-au pus instrumente în mână, le-au oferit infrastructură & bani şi la drum.

Recomandări

Schimbarea la față a PNL și PSD. Calculele pentru aducerea în față a lui Ilie Bolojan și Victor Negrescu ANALIZĂ

În câțiva ani tot URSS-ul a fost împânzit de aceste VIA: la fiecare post de radio, la fiecare televiziune, în fiecare Casă de cultură şi kolhoz aveai aceste „clone muzicale” VIA.

Niște băieți şi fete care cântau ca underground-ul, imitau bine „lumea de afară”, arătau parcă tot ca ei, dar nu erau underground. Erau un fake care imita bine originalul și nu deranja pe nimeni.

Această tehnică de „înlocuire”, de „substituire”a underground-ului, a opoziției, a alternativului a funcționat dar nu până la capăt. Regimul avea să se năruie pe ritmurile muzicii underground, nu a celei VIA. Asta e deja un fapt istoric.

Dar asta nu este specific regimului comunist. Tehnica e mult mai veche inventată de specialiști americani în strategiile de comunicare.

Lumea inversată a PR

Ştiam foarte bine că fenomenul PR este unul al secolului XX, însă n-aş fi crezut că este un fenomen care apare încă de la începutul acestui secol, iar printre primii care teoretizează acest fenomen este Edward L. Bernays, un emigrant vienez ajuns în Statele Unite la început de secol XX. Întâmplător, dar foarte sugestiv, acest personaj este nepotul lui Freud.

Conceptul de public relation este iniţial gândit pe modelul celui de legal relation, dar într-o formă răsturnată, total contradictorie. PR-ul a devenit un construct social opus societății de drept.

Recomandări

Atuurile Elenei Lasconi în fața lui Călin Georgescu. „Bătălia este pe viață și pe moarte”

La baza acestui construct se afla ideea „fabricării” unei opinii publice care să nu fie un produs direct al societății, ci un produs al unor „ingineri invizibili”, pe care societatea să nu-i poată identifica.

Conceptul de „inginer invizibil” a fost dezvoltat în anii 20 de către H. Lasswell şi W. Lippmann, în dorința lor de a controla şi manipula presa. Această dorință avea un scop „nobil”, și anume acela de a construi un consens social (manufacture of consent).

În acest sens, ei au construit un întreg mecanism al modului în care presa trebuie să fie manipulată, al modului de acces la evenimente, al tehnicilor de manipulare emoțională, de creare a spațiilor şi evenimentelor false etc. Totul trebuia să ducă spre o conlocuire armonioasă a omului în societate.

Ba mai mult, acest consens social trebuia să arate ca un produs natural al rațiunii umane, sociale, şi nu ca un produs al „inginerilor invizibili”.

Nu înfrunți opoziția, îți construiești o opoziție

Un alt exemplu faimos: negocierea dintre Tony Blair și IRA. Secretul strategiei de succes a avut la bază următorul truc: pentru a învinge cu ușurință adversarul, inamicul incomod, nu îl confrunți, nu negociezi cu el, ci inventezi o „opoziție convenabilă”, o ”organizație substitut”. O societate convenabilă cu care să negociezi.

Rezultatul: puterea inamicului, adversarului este diluată, uneori chiar este complet scos din joc, pentru că negociezi doar cu partidul care ți se potrivește, pe care îl poți influența direct etc. E deja o chestiune de manual.

De ce mi-am amintit de povestea asta? Pentru că această tehnică avea să fie folosită şi este folosită mult mai eficient de „lumea liberă”, de regimul liberal de peste tot. Mai bine şi infinit mai eficient.

Cum se construiește o societate civilă

Cu ceea ce se numește „societate civilă”, această „opoziție ideală” a puterii, lucrurile s-au rezolvat demult. Puterea politică și mai ales cea economică a înțeles cum se face: tehnica substituirii. Ai niște ONG-uri şi grupuri supărate pe o problemă? Nu poți controla un sector din cauza lor? Ce faci? Investești în „societatea civilă” câţiva ani buni.

Construiești o „societate civilă” comodă, favorabilă, frecventabilă iar pe cea autentică o diabolizezi. Şi atunci discuți şi negociezi cu „frecventabilii” nu cu cei „nefrecventabili”.

Şi așa devii putere legitimă, rezonabilă, civilizată. Nu mai ești autoritar, necivilizat ca să nu ţii cont de „societatea civilă”. Acum negociezi şi te consulţi cu ea. Doar că această „societate civilă” e un fake pentru că îţi aparține, e dependentă de resursele grupurilor de putere, nu e autonomă.

Băncile finanțează underground-ul glamour, Coca Cola & co face revoluții urbane, Mercedes finanţează alternativi de clubbing, moguli media fac gherilă şi rezistență urbană, nu mai știu cine face cetățeni Funky. Free speech-ul trebuie să fie bine articulat, critic doar atât cât să nu deranjeze adevărata putere. Bancheri la proteste? O adevărată fake reality, mai bine să ne abținem.

Marile companii nu stau pe tușă

Asta se întâmplă şi în sectoarele culturale de unde vine underground-ul. Acest sector este tot mai asaltat de rețeta aceasta de „substitut”. Marile companii se bagă cu bani serioşi pentru a construi tot soiul de grupuri alternative, avangardă, rezistență, luptă, gherilă urbană şi nu în ultimul rând partide şi sindicate. Toate fiind substitute ale originalului, autenticului. De ce? Pentru a controla, pentru a direcționa energiile celor care gândesc, sunt nemulțumiți şi vor altceva. Şi lor li se oferă altceva: un substitut al opoziției, al revoltei, al criticii, al organizării, al gândirii.

Marea parte a proiectelor „independente” sunt dependente de „aplicații”. „Aplicația” ține de un fond, de banii cuiva care îi oferă. „Aplicația” vine cu o ideologie, cu un cadru strict și condiții: obiective, scop, cerințe.

În aplicație, pentru fiecare este un punctaj. În dependență de punctaj primești banii. Nu îndeplinești condițiile, nu primești banii. Marea parte a „culturii independente” este dependentă de aceste fonduri pentru care trebuie să se „adapteze”. Dacă vrea bani.

Armata fără uniforme vizibile

În societățile actuale cei mai puțin liberi sunt tocmai așa-numiții independenți. Pentru ca nu au siguranță financiară și instituțională. Ești flexibil – ești precar. Societatea civilă de tip liberal postcomunist este un produs al „aplicației”. Adică e o construcție de sus în jos. Nu are nimic real cu baza, cu societatea reală. Sau are foarte puțin. Cât poate fi ea de reală. E liberă doar în condițiile și cadrul proiectului prestabilit.

Societatea civilă de tip „fake ONG” este strict o inginerie socială: o societate civilă la comandă. Pe ici pe colo mai nimerește și cu realitatea din teren. Dar în principal ea are ca scop mai degrabă legitimarea și întreținerea unei elite, a unei armate „civile” care să legitimeze puterea. Societatea civilă de tip ”fake ONG” este un soi de armată civilă. Nimic mai mult.

S-a inventat societatea civilă „de partea noastră”

Unde au dispărut peste noapte vocile severe anticorupție și cele extrem de vigilente în ce privește abuzurile justiției? Sau numai abuzurile PSD-ului le taxăm?

Acum avem o democrație selectivă, unde președintele și miniștrii selectează şi aleg cu cine discută şi cu cine nu, cine participă și cine nu la conferințele de presă, pe principiul: mă întâlnesc şi discut doar cu cei pe care-i reprezint şi care sunt de „partea noastră”. În democrația selectivă avem şi „presa substitut” și „societate civilă substitut” în a cărui corp se află un cu totul alt conținut. Un conținut comod și util puterii.

A câta oară „neînfricații câini de pază” au devenit niște bieți „căței de companie”?

Urmărește-ne pe Google News