Într-o sală din Viena, în care erau adunați jurnaliști din mai multe colțuri ale lumii, a ieșit la iveală, destul de repede, că hărțuirea împotriva reprezentanților mass-media se întâmplă peste tot, la o scară foarte largă, indiferent de zona geografică. Ce diferă radical e protecția primită de jurnaliști.
62% dintre jurnaliștii din Olanda au declarat că au experimentat o formă de hărțuire, arăta un sondaj din 2017. Procentul a crescut la peste 80% anul acesta, explică Peter ter Velde, jurnalist olandez, manager de proiect în cadrul inițiativei PersVeilig (Presă sigură, n.r.).
Prezentarea lui are loc într-o încăpere luminoasă din centrul Vienei, la un masterclass despre cum poți să combați hărțuirea online, în cadrul Conferinței de Jurnalism organizate de către International Press Institute (IPI) între 15 și 17 septembrie.
Ascultând numele țărilor celor care participă, realizez din ce contexte diferite venim. În stânga mea sunt două jurnaliste independente din Polonia și Zimbabwe. În dreapta, un reprezentant al Associated Press (AP), una dintre cele mai mari organizații de presă din lume. Puțin și mai la dreapta, doi jurnaliști de investigație din Malta.
Unul dintre ziariștii maltezi spune, în scurta prezentare pe care trebuie să o facă fiecare, că statul maltez e un stat capturat de mafia. În octombrie 2017, jurnalista malteză Daphne Caruana Galizia a fost ucisă în apropierea casei ei.
Mă prezent și eu. Vin din România, o țară în care, aparent, lucrurile nu stau atât de prost. Deocamdată, niciun jurnalist nu a fost asasinat. Acesta a ajuns să fie criteriul? Standardul e menținerea în viață?
Românie e însă țara, și ei o află din ce spun, în care Emilia Șercan, una dintre cele mai cunoscute jurnaliste de investigație din țară, a fost amenințată cu moartea, într-o operațiune comandată chiar de foștii capi ai Academiei de Poliție.
O țară în care colegii mei de la Libertatea sunt hărțuiți cu aproximativ 30 de procese și plângeri de Daniel Băluță, primarul sectorului 4 din București. Scriem „aproximativ” pentru că acțiunile politicianului, bazate pe forța banului public, sosesc în serie, câte trei-patru pe săptămână. Dar nu stăm atât de prost. Nu?
Cum sunt apărați de hărțuire jurnaliștii olandezi
Olandezul Peter ter Velde a fost invitat la masterclass să ne ajute cu niște instrumente de lucru în combaterea hărțuirii. Un fel de „asta am făcut noi, poate vă e de folos și vouă”.
Deși tot mai mulți jurnaliști sunt hărțuiți în Olanda, iar un jurnalist de investigație a fost asasinat în iulie, în fața Teatrului Regal Carré din Amsterdam, Peter ter Velde inspiră un optimism aproape inexplicabil. E convins că se pot lua măsuri pentru protecția jurnaliștilor. Doar că trebuie implicate și structurile statului, spune el.
Mark Rutte, premierul Olandei, a anunțat că autoritățile vor începe o campanie împotriva crimei organizate, după asasinarea ziariștilor. Reacția rețelelor subterane a fost urmărirea șefului Guvernului țării!
În 2019, două organizații profesionale din Olanda, Sindicatul Jurnaliștilor NVJ, Institutul Redactorilor-Șefi, împreună cu poliția olandeză și cu Parchetul olandez, au pus bazele unei inițiative comune, numită PersVeilig (Presă Sigură).
Principalul instrument al inițiativei, pe lângă traininguri și o linie telefonică pentru jurnaliști, unde pot raporta cazurile de hărțuire/amenințare, e un protocol implementat în toate secțiile de poliție din Olanda. Ce prevede acesta:
- Jurnaliștii au prioritate dacă depun plângeri pentru amenințare/hărțuire. Dacă ești jurnalist și te duci la poliție să faci o plângere pentru hărțuire, polițistul din secție e obligat să îți dea prioritate și să pună pe hold celelalte dosare care sunt în lucru. Cazurile sunt trimise apoi spre Parchet.
- Angajatorul tău poate depune plângere în numele tău.
Acțiunea statului olandez se bazează pe ideea că nu e o favorizare a ziariștilor, ci o adecvare a metodelor în condițiile în care agresiunile împotriva lor se pot petrece rapid și decisiv, reporterii fiind ținte predilecte ale mafiei, tocmai pentru serviciul public pe care-l fac.
În primele șapte luni ale anului, organizația a primit 176 de sesizări din partea jurnaliștilor, comparativ cu 121 în 2020. Din cele 176, un număr de 41 au devenit dosare la poliție.
Întrebarea pentru România și Zimbabwe: „Ce faci când autorul hărțuirii e chiar statul?”
Pentru România, un protocol privind hărțuirea jurnaliștilor pare, cumva, din alt univers. De-abia am implementat, și doar la nivelul de București, un protocol pentru audierea minorilor care sunt victime ale unor infracțiuni sexuale.
După prezentarea olandezului, urmează runda de întrebări. Prima vine fix ca un duș rece; unul care te face să înțelegi că situațiile și contextele sunt atât de diferite pentru jurnaliștii din întreaga lume, în momentul de față, că replicarea unor instrumente de lucru e aproape imposibilă.
„Ce faci când autorul hărțuirii e chiar statul?”, întreabă Violet Gonda, o jurnalistă freelance din Zimbabwe, care locuiește însă la Londra. „Cum te poți apăra de hărțuire atunci?”
Te numești jurnalist și dacă ești angajat cu contract de muncă full-time la un cotidian din Olanda, și dacă ești, precum Violet Gonda, un freelancer dintr-o țară africană, care s-a mutat la Londra ca să își poată continua meseria și să rămână în viață. Dar adevărul e că realitățile profesionale experimentate sunt cât se poate de diferite, mai ales când vine vorba de siguranță. Sunt universuri paralele.
Instituțiile internaționale sprijină jurnaliștii. Dar reprezentanța CE din România mai și laudă primarii
În zilele următoare, la conferință, se vorbește despre presa capturată din Polonia și Ungaria. România nu e menționată în rândul țărilor în care libertatea presei e amenințată. Am trecut pe sub radar și de data asta.
În timpul dezbaterilor, reprezentanți ai unor instituții internaționale ridică din umeri binevoitori, dar cam neputincioși. Își declară toată susținerea pentru libertatea presei și siguranța jurnaliștilor.
Pe teren, lucrurile stau un pic diferit. În 6 septembrie, Ramona Chiriac, șefa reprezentanței Comisiei Europene în România, l-a însoțit pe primarul Daniel Băluță la inaugurarea unui campus educațional în sectorul 4.
Nu doar că Ramona Chiriac l-a însoțit pe administratorul public, dar l-a și lăudat, deși în ultimul an, primarul a devenit politicianul cu cele mai multe hărțuiri la adresa presei.
Băluță a pornit războiul cu presa fără „să indice nicio minimă conexiune”, după cum a constatat chiar DIICOT în momentul în care a clasat plângerea primarului PSD împotriva presei.
Jurnaliști români, bătuți cu bâte
În a doua zi a conferinței din Viena, îmi apare în feed-ul de Facebook știrea că doi jurnaliști români și un activist au fost bătuți cu brutalitate în timp ce documentau tăierile ilegale de păduri, într-o pădure de pe raza comunei Coșna (jud. Suceava): bătuți cu bâte și topoare de vreo 20 de indivizi, echipamentul distrus.
Știrea e cruntă, dar, într-un fel, nu chiar surprinzătoare. Violența soft, ca să o numim așa – procese, amenințări online – deschide calea spre violența hardcore, bătăi, și poate chiar asasinate.
Un prim proces împotriva unui jurnalist e un șoc. 30 de plângeri devin parte din normalitate. Te obișnuiești și tu. Se obișnuiesc și ei.
La câteva zile distanță după atacul din pădurea din Suceava, Parchetul de pe lângă Judecătoria Vatra Dornei a decis ca patru dintre bărbații care au atacat jurnaliștii cu bâte și topoare să fie cercetați sub control judiciar.
Mi-a revenit întrebarea lui Violet Gonda în minte. „Ce faci când autorul hărțuirii e chiar statul?”
Și mai recent, au apărut în spațiul public mai multe imagini cu jurnaliști bruscați la congresul PNL.
„Ne temem mai mult de ceea ce s-ar întâmpla dacă am înceta să luptăm”
După conferință, le-am trimis un mesaj jurnaliștilor de investigație din Malta pe care i-am cunoscut, mulțumindu-le pentru curajul și determinarea lor.
Iată ce mi-a răspuns unul dintre ei, un jurnalist de 20 și un pic de ani.
„Ei bine, «curajos și determinat» sunt doar alte cuvinte pentru «da, ne e teamă, dar cui nu i-ar fi?», însă ne temem mai mult de ceea ce s-ar întâmpla dacă am înceta să luptăm”.