ComenteazăPrimul Război Mondial s-a soldat cu prăbușirea imperiilor habsburgic, țarist și otoman. Harta Europei s-a redesenat după criteriul wilsonian al majorităților etnice. Cine are majoritatea, obține teritoriul! Un criteriu democratic, liberal și rațional, care a favorizat consolidarea noilor state naționale. Ele s-au întărit însă atât de mult încât au declanșat a doua conflagrație mondială, pornind de la faptul că nemții și-au dorit o Europă germanică, în locul unei Germanii europene (la care s-a ajuns, până la urmă, dar cu un preț exorbitant).
Cum tocmai decăzutele imperii împiedicaseră formarea și recunoașterea internațională a unei Românii Mari – dispariția lor a lansat un proces de omogenizare etnică pe care toate regimurile politice de după 1918 l-au favorizat, indiferent de natura lor (monarhie, dictatură fascistă, dictatură sovietică și apoi național-comunism).
Deși în principiu legitimă, această „românizare a României” (după cum a numit-o Lucian Boia) s-a dovedit adesea artificială, ca orice fenomen dirijat. Ea s-a bazat pe propagandă statală, pe integrarea naționalismului în economie, politică, educație și viața religioasă, dar și pe decizii criminale, sau cel puțin imorale, precum episoadele de pogrom (București, Iași, Transnistria) și „vinderea la bucată” a sașilor și secuilor, la prețuri cinic negociate de securiștii din „Epoca de Aur”.
Asimilarea forțată și exodul stimulat al diferitelor minorități – pentru a nu mai pomeni escamotarea statistică a romilor – au sărăcit peisajul uman al țării, diminuând radical circulația ideilor și a valorilor profesionale: am rămas, treptat, cu „noi și ai noștri”, potrivit fantasmei autarhice a cuplului Ceaușescu, pentru care România ideală (anturată de neamuri ostile și revizioniste) ar fi fost una complet separată de restul omenirii și capabilă să supraviețuiască prin forțe proprii, pereat mundus.
Dacă la 1918 eram o țară multiculturală, diversă etnic și lingvistic – unde alături de elementul românesc predominant viețuiau tradițional și se exprimau creativ comunități „conlocuitoare” (unguri, germani, evrei, ruși, ruteni-ucraineni, bulgari, turci/tătari, cehi, găgăuzi etc.) putem spune că, la distanță de un secol, toate aceste minorități etnice au devenit – cu excepția comunităților maghiare și rome – pur simbolice.
Nu putem schimba trecutul recent, așa cum nu putem nega latura pozitivă a procesului, din care a rezultat un stat-național relativ eliberat de obsesia propriei fragilități. Datoria – și pariul – generațiilor actuale este aceea de a converti această zestre într-un patriotism constituțional.
Dacă „esența românească” pe care am proiectat-o mitologic are vreo urmă de consistență – cu toate că ea nu a împiedicat emigrarea a patru milioane de români săturați, cum ar veni, de prea româneasca lor țară – atunci vom reuși să trecem de la etnocentrism la națiunea civică, bine armonizată cu ansamblul european în care funcționăm.
Nu avem o „sarcină” colectivă ușoară, de vreme ce inerția mentalității lui „uniți în cuget și-n simțiri” e remarcabilă, mai ales că numeroase zone instituționale, pedagogice și nostalgic-comuniste o întrețin deliberat. Ba chiar mă tem că excesul în care ne-am complăcut (atunci când nu ne-a fost impus „de sus”) are efectul contrar: mulți au sărit în extrema cealaltă, înstrăinându-se ostentativ de tot ce este sau se prezintă ca fiind „românesc”.
Dezbinarea socială, ura de sine, un cosmopolitism mimetic și profețiile sumbre despre dispariția noastră ca popor sunt, poate, mostrele tragice ale unei exagerări cu semn schimbat.
E deci nevoie să regăsim media între butaforiile vehiculate de festivalul „Cântarea României” și pesimismul distructiv al festivalului neoficial numit „Denigrarea României”. Sau să găsim, în premieră, o percepție de sine calmă, realistă și moderat ambițioasă: nu doar noi am comis erori istorice, nu suntem nici grandioși, nici neînsemnați, nu putem să ne dezvoltăm decât împreună cu celelalte state membre UE, avem șansa de a normaliza relația cu tot felul de vecini altădată belicoși, iar revoluția tehnologică pe care o trăim (și de care profităm) ne amplasează obiectiv „în rândul lumii”.
Procedând ca atare, am dovedi că inteligența pe care cu atâta ușurință ne-o atribuim nu e chiar vorbă goală.