ComenteazăSunt destui în ghetou care trăiesc cu speranța marii plesneli, oameni care își imaginează că vor fi loviți de “noroc”. Pariuri, furturi, o rețea de prostituție sau un salon de masaj erotic sunt visurile de îmbogățire.
O bună parte speră că vor vinde droguri aduse de clanurile foarte bogate, influente și relativ protejate mai ales de politicieni și că asta îi va umple de bani. Este cazul lui A. Soțul ei a început “afacerea”. A devenit rapid dependent de droguri și au fost prinși.
O sună din când în când din pușcărie și acum vorbește cu ea. Nivelul violenței verbale e oribil. O amenință, îi este teamă că îl înșală. Vrea să vorbească cu mine. Îi spun femeii să mi-l dea la telefon. Reușesc să-l calmez, dar după ce îmi iau câteva amenințări cretine.
Voluntariatul în zona plină de droguri și violență din Ferentari nu e deloc simplu. E nevoie de nervi tari și de multă răbdare.
Pe la începuturi, acum vreo zece ani, m-am dus să-l trezesc pe M. să se ducă la un curs dimineața. Eram furios, căci plătisem eu pentru curs și mi se părea lipsit de respect că nu mă aștepta în fața școlii, unde agreasem să ne întâlnim.
Garsoniera tipică are 14,6 metri pătrați. 4,30 pe 3,40. Baie, bucătărie și dormitor. Era plin de sticle de alcool și duhnea incredibil a gunoi și tutun. Cei trei copii dormeau îngrămădiți pe un pat murdar. Părinții, beți frânți, erau imposibil de trezit. Am tras plapuma de pe copii ca să-l trezesc pe M. Era plin de gândaci, care mișunau peste ei.
Anul acesta, la un control, am descoperit un gândac adânc în urechea unui copil. De multe ori, când am venit din ghetou, am găsit gândaci în hainele pe care le scutur bine sau în rucsac. Când repar computere care au stat în ghetou, în general, găsesc gândaci.
Nu sunt puțini voluntarii care au avut probleme cu păduchii. Am văzut zeci de copii mușcați rău și am fost și eu odată zgâriat un pic de dinții unui șobolan, pe scările unuia dintre blocuri. Noaptea poți vedea pe Alee sute de rozătoare.
Am avut de-a face cu un tată care și-a forțat
fetele minore să se prostitueze pentru a obține bani de droguri. M-am bucurat
că am contribuit la sentința de 14 ani de pușcărie. M-a amenințat cu moartea
când va veni înapoi.
Lucruri pe care le-am cumpărat copiilor și
care le erau absolut necesare pentru școală au fost vândute pentru a suporta
adicția unor părinți. În ghetou sunt și părinți buni, dar prinși într-o capcană
aproape perfectă – sărăcie și lipsă de educație.
Voluntarilor care vin în Ferentari nu are cine să le mulțumească. Nu prea poți să povestești ceea ce vezi și auzi, pentru că vrei să protejezi copiii.
Părinților de acolo le pasă prea puțin de
ceea ce se întâmplă cu copiii lor, iar interesul majorității pentru zona din
ghetou este în general legat de infracționalitate și rasism.
Profesorii care lucrează în zonă riscă să
devină mult prea repede cinici, mai ales că nimănui nu pare că îi pasă dacă
profesorul e pasionat de ceea ce face sau dacă îl doare în dos. La fel este
cazul și cu asistenții sociali.
Poliției îi este teamă să intre prin blocuri, mai ales noaptea. Scările sunt pline de drogați care se injectează. Zilele astea se joacă la greu barbut. Prostituția pe scări nu este nici ea rară.
Sunt sute de copii care trăiesc în condițiile
astea numai pe Alee. Cel puțin câteva zeci de mii în București.
O mână de voluntari vin în ghetou și alte
câteva sute de oameni ne ajută să facem o diferență acolo. S-ar putea face
multe lucruri bune în Ferentari, lucruri care ar putea să schimbe dramatic în
bine cartierul, dar interesul politicianului tartor de sector este să țină
oamenii săraci și dependenți de mâna lui.
Din când în când, descopăr că și eu trebuie
să-mi controlez cinismul.
Ultimele două luni au fost complicate. Totul a devenit exagerat în ghetou. Reacția polițiștilor, reacția oamenilor de acolo, nivelul de violență, numărul de drogați și consumul de alcool.
Sunt, din când în când, furios din cauza
indiferenței oamenilor plătiți să le pese de ceea ce se întâmplă cu copiii și
nu mi se par deloc îndeajuns “eforturile” pe care cred că le fac unii dintre
ei.
M-am obișnuit cu oamenii excepționali care
lucrează din pasiune cu copiii și comparațiile cu ei sunt necinstite. Sunt
profesori, polițiști sau asistenți sociali foarte buni, dar e greșit să mă
aștept ca marea lor majoritate să fie așa.
Nu sunt deloc prietenos cu reporterii sau cu
televiziunile.
Încă primesc, paradoxal, destule invitații de
a purta un dialog cu oameni despre educația în zonele cele mai dificile. Sunt
sătul să vorbesc despre asta cu oameni care au zero experiență în zone de
ghetou.
Filosofia procesului educațional de la Socrate la Fane Spoitoru nu mă interesează absolut deloc, așa cum nu mă interesează ce opinie are fostul ministru de externe despre tratamentul pentru COVID-19. S-a umplut lumea de sociologi și analiști politici care au nesimțirea de a avea o părere despre orice, nu vreau să îngroș rândurile lor.
Grupul oamenilor cu care lucrez în zona de
ghetou este tare bun. Sunt oameni care nu ezită să-mi tragă șuturi și oameni cu
care am muncit cot la cot de la gătit până la curățat bude. Oameni pe care îi
respect pentru că sunt buni nu de gură, ci buni cu fapte.
Oameni care mă inspiră și care îmi sunt
modele. Oameni cărora mai nimeni nu le mulțumește. Oameni care fac lumea din
ghetou mult mai bună. Oameni care ar merita să fie mult, mult mai cunoscuți.