„Vergeturile mele, urmele copiilor mei”. Ce îi răspunde o mamă lui George Buhnici

• Alexandra Lopotaru, fostă jurnalistă la publicația The Diplomat-Bucharest, realizatoarea blogului de parenting  Povești din Bebelonia, scrie pe Libertatea o opinie despre ce înseamnă să fii mamă și despre vergeturile criticate de influencerul George Buhnici. „Este povestea celor mai importante urme de pe pielea noastră”, spune femeia.

De când sunt mamă, încerc să fiu un om mai bun. Încerc să fac o lume mai bună, pentru că astfel va fi mai bună cu copiii mei. Iar de când sunt blogger de parenting, încerc să ajut mamele din comunitatea mea să facă acelaşi lucru. Încerc să normalizez maternitatea. Să arăt realitatea frumoasă şi grea, contracarând perfecționismul din online. 

Niciodată nu mi-am imaginat că, după ce o să aduc pe lume un omuleț cât o franzelă, o să mă schimb atât de mult. După o depresie post-partum, după un tumult de nesiguranță continuă, în care plângeam din senin, după învinovățiri că nu sunt suficient de mamă şi după multe sfaturi pe care le primeam („nu îl mai ține în brațe, că se învață”, de exemplu), dar care nu se pupau cu instinctul meu, direcția principală nu a mai fost cum să îl cresc pe el. 

Ci cum să mă cresc întâi pe mine. 

Emoțional. 

Recomandări

Ce înseamnă pentru Ucraina, Orientul Mijlociu și China întoarcerea lui Donald Trump la Casa Albă

Cum să mă educ. 

Cum să nu mai ridic niciodată palma în aer la copilul meu. 

Cum să nu mai țip şi să îl ameninț, ca să fie „ascultător”. 

Cum să nu-i fie niciodată frică de mine. 

Cum să îi pun limite blând şi cu răbdare. 

Cum să scap de toate expresiile toxice, de la „nu mai plânge, că n-ai niciun motiv!” la „uite ce urât eşti, te vede lumea!”, comportamente mai mult sau mai puțin conştiente, primite de la generațiile anterioare, care te țin pe loc, care îți taie din stima de sine şi îți leagă bolovani la aripi, ca să nu zbori cum ai fi putut zbura de fapt.

Or, noi vrem ca ei, copiii noştri, să zboare lin.

Şi, după ce ne luptăm cu bagajul acesta emoțional de mai sus, ne mai luptăm şi cu durerile de la naştere sau alăptare, cu ragadele de la mameloane sau cu blocarea canalelor de lapte, de ai impresia că te calcă un TIR. 

Ne mai luptăm şi cu kilogramele în plus, sânii care se lasă, părul care ne cade, buricul care se bulbucă, vergeturile care ne lasă urme pe coapse şi burtă de parcă ai fi zgâriat cu grebla.

„Domnul Buhnici să ne scuze că nu avem toate timp de sală”

Şi, de parcă nu e suficient, mai e şi presiunea mamelor asupra lor însele, de a face totul perfect, să ținem o casă, să facem curățenie şi mâncare, să ne jucăm cu copiii, eventual să mai facem şi un ban, toate astea în timp ce se presupune că ar trebui să arătăm țiplă. Şi nu că tații nu ar fi implicați – din fericire, soțul meu a făcut şi face de toate, în afară de alăptare – dar, dacă ei lucrează, compromisul este, în mare parte, la mame.

Recomandări

Ce înseamnă Trump pentru alegerile din România? Că AUR nu mai e așa de rău?

Aşa că, da, domnul Buhnici să ne scuze că nu avem toate timp de sală. Că avem celulită, piele lăsată, vergeturi. Departe de mine gândul de a victimiza mamele sau de a dramatiza realitatea. Nu vreau să credeți că încurajez lipsa de îngrijire personală sau obezitatea. Mai ales că sportul înseamnă sănătate curată. 

Dar ce mamă nu ar vrea să meargă la masaj? Ce mamă nu ar vrea să aibă nutriționist sau antrenor personal? Ce mamă nu ar vrea să se aranjeze? Fiindcă, la urma urmei, e tot femeie.

Doar că, uneori, prioritizăm. Ne îndreptăm atenția mai mult asupra lor decât asupra noastră, mai ales la început, când sunt mici şi dependenți de noi, de-abia dacă reuşim să mergem la veceu singure. Darămite la sală.

Sigur, cu timpul totul devine mai uşor. Începem să lipsim câte puțin de acasă, îi lăsăm cu soțul sau bunicii, anxietatea de separare se diminuează, prindem curaj, iar noi ne putem întoarce atenția mai mult spre noi. Spre ceea ce iubim, spre ceea ce ne face fericite. Poate un citit, poate un tatuaj, poate un pilates, poate un dans. Poate un alergat, poate un pictat. Dar cine ştie ce înseamnă asta pentru fiecare? 

Şi cine suntem noi să îi spunem cuiva cum să-şi trăiască viața?

Recomandări

Un copil grav rănit într-un accident de autocar este executat silit de avocați. Întâi, aceștia s-au îndreptat împotriva tatălui

Vergeturile mele, urmele copiilor mei.

În ceea ce mă priveşte, după ce am ascultat discursul distinsului domn, m-am uitat în oglindă, la vergeturile de pe coapse şi burtă, ce au rămas după două naşteri. Probabil că nu m-am hidratat suficient în sarcini, dar mie îmi place să îmi spun că sunt urmele copiilor mei. 

Îmi place să cred asta. Îmi place să îmi amintesc cum i-am purtat şi cum m-am transformat. Le străbat cu buricele degetelor şi le privesc cu sinceră nostalgie. Niciodată dezgust. 

De aceea, cred că discursul nu e atât de nociv pentru femeile ce reuşesc să se iubească pe sine, cât pentru cei mai vulnerabili dintre noi: copiii noştri. Care se maturizează parcă prea rapid şi păşesc în lume cu ideea de a fi perfecți. De a arăta ca în reviste. Pentru a intra în „standardele” societății. Şi care pun atât de multă presiune pe asta, pe popularitate şi frumusețe, că nici nu se mai bucură de viață. De copilărie. 

Iar nouă, deşi le spunem zilnic că sunt minunați, deşi în fiecare zi dăm tot ce avem mai bun şi încercăm să le transmitem cele mai importante valori, ni se îngreunează munca. Degeaba le spunem că sunt frumoşi aşa cum sunt, că prin bunătatea lor devin grațioşi, că ei vor tinde să țină cont de părerile celorlalți. De părerile unor astfel de influenceri.

Sper să mă înşel şi să nu fie degeaba. Sper să mă înşel şi copiii noştri să nu le bage în seamă. 

Dar dacă copiii noștri se vor lăsa derutați, putem începe să le spunem de pe acum povestea vergeturilor, sânilor lăsați, buricului bulbucat, povestea celor mai importante urme de pe pielea noastră. Şi că da, se poate să ne iubim şi aşa.

Ei ne iubesc deja.

Foto ilustrativă: Shutterstock

Urmărește-ne pe Google News