Vocea disperată a Alexandrei, un catharsis colectiv și un popor, din când în când, criminal

Bătaie de joc la secția de poliție

N-am găsit-o, așa că am intrat în secția de poliție din zona în care locuia, unde polițiștii au făcut mișto de el și i-au zis „vezi, bă, poate e la altul”, iar el, „nu, că e fată serioasă”, iar polițiștii, „nu te mai agita așa, prietene, dacă nu dai de ea până mâine, treci pe la noi și scrie o declarație, acuma du-te și tu acasă și bea o bere”, iar în secție era o hăhăială generalizată, se făcea mișto.

Întâmplarea face că fata chiar era la altu’, dar asta a fost doar o întâmplare. Putea să fie într-un lac sau în Dâmbovița sau într-un boschet dintr-un parc întunecat sau într-o dubă în drum spre granița cu Serbia și, de-acolo, mai departe.

Nu mă surprinde deloc atitudinea celor care au gestionat apelul la 112 în cazul Alexandrei Măceșanu, asta e boală veche în România. Mă revoltă, sunt furios? Evident. Dar problema nu e doar acolo, în Poliția Română. Problema e în fiecare instituție. Spre poliție se îndreaptă, acum, lumina reflectoarelor, dar miserupismul, cârpeala și lipsa de empatie se manifestă în toate instituțiile statului (și nu numai), la toate nivelurile, oriunde, oricum, oricând. Ăștia suntem.

De ce e bine că Libertatea a publicat înregistrările discuțiilor dintre Alexandra și 112

Dacă ar fi depins doar de mine, nu sunt convins că le-aș fi publicat. Poate că da, poate că nu. Însă, din punct de vedere jurnalistic și în ciuda curentului din bula mea de pe rețelele sociale, nu consider c-a fost o greșeală. Dimpotrivă! De ce? Pentru că

1) stenogramele sunt lipsite de expresivitate și riscăm să nu înțelegem, cu adevărat, bătaia cruntă de joc la care a fost supusă Alexandra din partea celor care erau ultima ei speranță în (poate) ultimele ei clipe de viață.

Aflăm, frecvent, că „4 din 10 elevi români nu înțeleg un text simplu”. Situația nu pare diferită la părinții și la bunicii lor. Iar acum, gândiți-vă câți oameni nu înțeleg transcriptul conversației dintre Alexandra și polițistul de la 112 atunci când îl citesc. Pentru mulți dintre români, textul e una, iar discuția pe care o aud ei, cu urechile lor, este cu totul altceva, acolo e toată frica, tot cinismul, acolo e tot ce lipsește într-o înșiruire greoaie și incoerentă de rânduri scrise, și

2) dacă ne dorim, cu adevărat, să schimbăm ceva, valul de șoc generat de ascultarea înregistrărilor poate crea un plus de presiune colectivă care să miște lucrurile, măcar puțin, din mlaștina în care le-am găsit împotmolite încă de când ne-am născut.

Societatea românească este pregătită, oricând, de ucidere din culpă

Cu toții ne dorim ca lucrurile „să se schimbe”, dar nu vrem să privim problemele în ochi.

Indivizii de la 112 n-au vrut s-o asculte, cu adevărat, pe Alexandra, care le ținea „linia ocupată”. Noi nu vrem s-o auzim pe Alexandra, că ne șochează, ne răscolește, ne reactivează traume. Nimeni nu vrea s-o audă pe Alexandra, care și-a dorit cu disperare să fie auzită. Dar vrem schimbare!

E ca și cum ne-am duce la terapie psihologică, după ce am avut revelația că ceva este în neregulă cu viețile noastre, că somatizăm și că ne doare stomacul, dar îi spunem terapeutului că ne doare inima. Îl mințim și ne mințim. Pe durerile noastre, pe timpul nostru și pe banii noștri.

Poporul român este uluitor de rezistent la terapia colectivă. Iar catharsisul, individual sau colectiv, doare. Este normal să asistăm la reacții în toate direcțiile, vizavi de publicarea înregistrărilor audio. Însă un catharsis fără șocul reprezentat de înregistrările audio ar fi aproape imposibil, iar fără el am convingerea că lucrurile ar rămâne la fel.

Pentru Alexandra, poate că nu mai putem face nimic, însă vocea ei disperată și dialogul sinistru și halucinant pot mișca în noi tot ceea ce suntem, împreună și fiecare în parte: elementele unui popor miserupist, cârpaci, lipsit de empatie. Și, din când în când, criminal.

Urmărește-ne pe Google News