ComenteazăSub fereastra mea, într-un bloc din București, s-a retrocedat un trotuar. Pur și simplu. Asta după ce se construise ilegal un bloc pe un tăpșan, retrocedat și el acum mulți ani unei figuri grele de prin guvernul de atunci. Tocmai am descris ce știți cu toții de prin București, Cluj etc.
Micul abuz, abuzul de la scara blocului muncitoresc ceaușist în care stai. Abuzul ăsta mult și mărunt toacă orașele de decenii și toată lumea bună, de la o pătură upper-middle-class până la politicieni, absolut toți trăiesc din asta. Renta din chirii, din clădiri e acum unica idee de “om ajuns”.
O țară obsedată de casă. Fiecare cetățean speră la un apartament proprietate. E și normal, suntem printre cele mai înghesuite nații din Europa, avem cel mai mic număr de metri pătrați construiți pe cap de locuitor.
Unii care se cred superiori râd de dorința românului de a poseda o casă: nu e european, ne spun ei, acolo lumea e obișnuită să fie chiriașă! Dar și dorința asta de foarte mică proprietate vine de undeva. Vine din austeritățile anilor 80, din inflația și șomajul anilor 90, din criza anilor 2010 etc. Casa pare singurul, ultimul reper fix, e ultima garanție în caz că te lovește vreo nenorocire.
Parlamentul imobiliar român
Acum doi ani, în plină “revoluție” anticorupție, în timp ce se dădeau lupte eroice cu hidra pesedistă, în Parlamentul României se vota fără grețuri Legea 29/2018, care venea cu o amnistie fiscală pentru toți cei care au vândut apartamente, blocuri și n-au plătit taxe.
Și PNL, și PSD, și USR au tras o amnistie pentru tot samsarul imobiliar care “pă persoană fizică” trăsese câteva blocuri și voia să fie tratat fiscal ca un amărât care își vânduse și el garsoniera. Parlamentul lua o decizie care arăta cine are puterea cu adevărat. Nu Dragnea, nu Iohannis, ci o pătură de imobiliari care îi susține pe toți.
Nu știu cum, dar până la urmă mereu e vorba de câteva “căsuțe”. Avem un președinte-căsuță, avem nenumărați lideri cărora le răsar case de nu știi unde prin declarații de avere.
Alt exemplu! Cu mare grăbire, și anul acesta, în ianuarie, s-a lămurit o parte din situația clădirilor ilegale de prin București, s-a actualizat o lege din 1991 pentru ca aceia care au construit ilegal să reintre în business fără probleme.
Noua putere abia instalată în toamna lui 2019 avea o grijă mare: apăruse o hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) care le făcea probleme acelora (foarte mulți) care se bazau pe amnistierea de 3 ani (dacă construiai ilegal și nu te controla nimeni 3 ani, erai ca nou). Așa că au modificat-o. Ilegalii puteau zburda din nou. Din nou se întâmpla în concordie transpartinică deplină.
Când s-a produs pe aici revoluția portocalie, ea a adus cu sine fix această mare restituire. Băsescu în 2004 a călărit acest val imobiliar nou, asta reprezintă el istoric: retrocedarea și despăgubirea.
Despăgubiri normale cu prag maximal stabilit au avut loc în toate țările ex-comuniste. Noi am fost mai cu moț, am vrut cică să dăm “tot” înapoi după 50 de ani. Sigur că am despăgubit, printre altele, tot soiul de familii, asociații, uniuni specializate în furt, corupție și chiar fascism prin interbelic.
Așa că a început mutilarea parcurilor, pădurilor, ba chiar mutilarea cartierelor comuniste, criticate de rafinați ca fiind înghesuite și inestetice.
Când au mai apărut încă alte snopuri de blocuri prin cartierele respective, rafinații peștelui prăjit au tăcut mâlc. După aia se miră că “omul de rând” se întreabă, băi, Ceaușescu o fi sistematizat orașul cum l-a dus capul, dar ăștia îl fac chiar praf.
S-au scris rafturi întregi despre dramele demolărilor și ale sistematizării, modernizării comuniste. Dar niciun nostalgic interbelic nu s-a apucat să scrie despre abuzul imobiliar 2000-ist. Nu se putea, ăștia erau forța binelui.
Retrocedările nu au fost doar spectaculoase tunuri cu spitale, școli sau parcuri date înapoi unor samsari. A existat un întreg popor de afaceriști-piranha, mici și răi, care au prins ba câte o bucată de grădină de la alt bloc, ba câte un tăpșan de 150 de metri pătrați. Și n-a contat, au tras acolo câte un P+11+20+cinșpe mansarde. Blocuri de 10 etaje din dormitoarele comuniste s-au trezit că nu mai au soare în fereastră nici măcar cât le lăsase Ceașcă moștenire.
Azi avem numai primari imobiliari. Camarile imobiliare, amestec de interlopi, politicieni și fonduri de investiții domină și în București – în Iași nu mai vorbesc, Chirică e o vietate imobiliară prin excelență -, și în Cluj, și peste tot unde se sare de 100.000 de locuitori.
Primarii își cumpără liniștea cu bani grei dați la presă. Practic nu poți să-i mai întrebi nimic, după ce au înecat tot felul de televiziuni în bani. Abuzul primordial al “restitutio ad integrum” a fost glazurat cu mii de alte abuzuri. Iar în chestiunea imobiliară, toți tac. Pentru că mai toți au câte un bloc în dulap.
P.S. O notă despre Nicușor Dan. Principalul și vechiul meu reproș e că Dan vede numai ceea ce se cheamă “patrimoniu”. Abuzul imobiliar la Nicușor Dan se întâmplă doar dacă e și o miză “culturală”. Problema fiind mult mai gravă decât lezarea patrimoniului, este pur și simplu hăituire a majorității bucureștenilor de către afaceriști fără scrupule, fără acte, fără nimic.
Nicușor Dan nu va fi un partener de discuție serios până nu va ține conferințe de presă prin cartiere unde s-a construit abuziv (să vadă atunci că o să urle nu doar Bădulescu, ci și colegii lui din PNL).
foto: Hepta