1 comentariuBăieții și fetele care ajung la Naționale după ce surlele Olimpiadei vor amuți sunt urmăriți de vreo 2-3 jurnaliști nișați, pe care șefii îi lasă să plece din redacție doar pentru că le admiră, cumva, insistența. Nici poze pe rețele sociale nu prea au, cad rupți după antrenamente, n-au timp și chef să devină influenceri.
Majoritatea se căsătoresc după ce se îndrăgostesc prin cantonament. Câți ar fi dispuși să se iubească cu cineva care, în singura lună parțial liberă din an, are grijă să-și lingă rănile după ce, vorba lui Florin Enache, își pune la loc carnea care-a căzut de pe el?!
În canotaj, toată țara a reținut asta de la Florin Marian Enache: înveți să te bucuri din inimă de biruințele colegilor condamnați la performanță. Înveți să ai răbdare, să iubești durerea, să exersezi dorul! Poate, vorba aceluiași tânăr domn Enache, doar peisajele frumoase te fac să suporți mai ușor toate astea.
Fabuloasa Viorica Susanu, triplă campioană olimpică, explica cu ochii în lacrimi, în studioul TVR Sport, că acest altruism onest vine din solidaritatea pe care ți-o dă cu porția suferința în așteptarea unui posibil succes. Posibil, pentru că, tot Viorica ne-a zis, nimeni nu-ți oferă garanția că îl vei avea vreodată. Pentru că, peste umăr dacă te uiți, și adversarii îndură cel puțin la fel de mult ca tine. Toți sunt Sisifi pe luciul apelor. Nimeni nu păcălește viața.
Dar, dintre toate sporturile, îmi place cel mai mult bucuria canotorilor. E amestecată cu cea mai dură chinuială din lume, cu răni, cu râvna aia pe care doar umilința pasiunii și a speranței ți-o poate oferi. Rar îi vezi să exulte, poate pentru că știu ce-i așteaptă când trebuie să o ia de la capăt.
Băieți și fete, mulțumim tare pentru ofertele voastre la fericire și la mândrie. Și iertați-ne dacă, după o vreme, vă mai confundăm sau vă mai uităm numele.