ComenteazăÎn decembrie 1989, România nu avea ziariști. Existau mulți oameni care lucrau în presă, dar vorbim despre presa controlată de stat, unde nici nu se aplicau și de multe ori nici nu erau cunoscute reguli de bază ale jurnalismului. Așa a fost posibilă avalanșa de dezinformări transmise chiar de instituții de presă.
Capcana în care au căzut și instituțiile de presă din Occident a fost posibilă pentru că și ei își bazau materialele pe informații primite de la proaspăt descoperiți corespondenți locali. Emoția momentului, înfrigurarea, au eliminat minimele bariere profesionale obligatorii. Unii dintre cei care au ales să rămână în presă în 1990 au învățat meseria asta, de fapt, cot la cot cu cei proaspăt veniți.
La 32 de ani distanță, în proximitatea noastră are loc un eveniment de un tragism crunt. Apropierea de granița României și impactul imediat al refugiaților care vin în număr din ce în ce mai mare ridică emoția la cote din ce în ce mai înalte.
Astăzi, România are ziariști. Unora dintre dumneavoastră vă displac, alții îi împărțiți în tabere, e dreptul dumneavoastră. Dar sunt foarte mulți care, în aceste momente, își fac doar treaba, cât pot mai bine.
Volumul de informație este enorm, mai ales că, peste tot în lume, cetățenii s-au implicat personal în transmiterea de informații de pe linia frontului sau de la frontierele conflictului. Din Brazilia sau din Ontario, din Canberra, Tokio, Lisabona, Mexico City, București, Budapesta sau Roma, practic de peste tot unde există o conexiune la internet oamenii transmit pe rețelele sociale de parcă ar fi la fața locului, de parcă ei ar fi filmat, fotografiat, cules informația direct din teren.
Unii vor să ajute, alții dimpotrivă. Așa apar știri false, așa apar imagini din jocuri video pe post de filmări de pe front. Reuters are o pagină de internet unde publică rezultatele verificărilor unor astfel de apariții în social media. Mai au și alții, dar, oricum, nu fac față.
Este foarte mult zgomot, deseori asurzitor, și devine din ce în ce mai complicat să discerni informațiile reale de cele false.
Sunt de neînțeles, însă cei care se implică în războiul informațional (căci există și așa ceva) fără a avea, aparent, vreo miză sau fără ca relatarea realității să fie meseria lor.
Investigatorii și reporterii de canapea, care anunță că imaginile camerelor web din orașele ucrainene ne arată o situație liniștită, calmă, contrar informațiilor care vin de acolo. Dar își ilustrează demersul nu cu niște camere care transmit live, ci cu înregistrări, rămase pe Youtube sau prin alte locuri.
De ce fac asta? Cine sau ce îi mână în luptă? Greu de spus.
Analiști de conjunctură, care de-abia vorbesc românește, d-apăi să aibă acces la vreo sursă externă, se aruncă în vaste interpretări geo-politice, făcând apel la o istorie pe care o cunosc după ureche. Miza lor este mai transparentă. În sufletele lor meschine, uncrainenii n-ar trebui ajutați, pentru că nu sunt niște sfinți.
Am văzut la televizor disperarea unei femei destul de în vârstă care de-abia intrase în România, după nesfârșite ore de aștepta la graniță. Prima mărturie pe care a ținut să o ofere pe acest pământ al libertății (prin comparație) a fost: „Nimeni nu mi-a interzis, în Ucraina, să vorbesc limba mea, limba românească!”. Imposibil de spus cine sau ce o întrebase, dar părea speriată că ar putea fi alungată înapoi pentru că ucrainenii sunt răi cu românii de pe teritoriul lor.
Există oameni care vor să ajute. În multe feluri. Unii cred că pot oferi informații valoroase. Este foarte posibil ca așa să fie, dar există și riscul unei dezinformări involuntare, care să creeze panică în mod inutil.
Gândiți-vă bine înainte de a posta sau încercați să lăsați ca informația să fie verificată de cei care pot face asta mai ușor și mai bine. S-ar putea să ratați o știre, dar să nu ratați adevărul.
Despre cei care nu vor să ajute, ba, mai mult, consideră că acum este momentul să calce pe cap victimele acestui război, nu prea sunt multe de spus. Ei par a fi ratat demult contactul cu umanitatea.