ComenteazăMi s-a părut atât de ciudat ca-n weekend, când tatăl meu ucrainean a făcut 62 de ani, să număr țările care-și atenționează cetățenii să plece de îndată din Ucraina.
Am vizitat Ucraina prima oară în burta maică-mii, plecată dincolo de graniță să-i ducă sufertașul soțului, student la conservatorul din Ivano-Frankivsk.
Din Ucraina, venit pe la Suceava, tata s-a rugat de un grănicer român să-l lase să intre în țară cu primul meu cărucior.
Apoi, lipit cu tata de geamul unui tren cu vagonul de dormit extins în coridor, am învățat alfabetul chirilic la 5 ani. Era în 1998 și citeam denumirile gărilor de la Kiev la Teresva. Aveam și Abetka la mine, Abecedarul, așa că mi-a fost mai ușor. Plus că a mers trenul o zi și o noapte.
Astăzi, citesc pe un computer, în redacția calmă din București, un altfel de Abecedar. Cuvintele se înșiră unul după celălalt și desemnează țări. SUA, Marea Britanie, Țările de Jos, Japonia, Coreea de Sud, Letonia, Estonia, Israel, Franța, Macedonia de Nord, Muntenegru, Danemarca, Norvegia. Au fost primele țări care au trimis avertizări către cetățenii lor din Ucraina. Plecați de acolo!
Cum o șterg cei bogați
În același timp, oligarhii Ucrainei au fugit, de-a valma, de pe aeroportul Borispil, la bordul avioanelor charter cu destinații arhitectonic desenate: Viena, Londra sau Praga.
Eu îmi amintesc altfel drumurile ”dincolo”. În Ucraina treceam, an de an, la hram. Satul meu natal, Valea Vișeului, e țintit fix unde începe granița terestră dintre țările noastre. Ni se dădea voie de la „frontieră”, pe bază de liste, să mergem la biserica de dincolo, din Dilove, satul din Transcarpatia ucraineană. Și să ne revedem verișorii și unchii rămași dincolo. Un gest minim din partea statelor pentru familii despărțite din pix.
Mi-o aduc aminte pe mătușa Millimulina, vânzătoarea de la cofetăria din Dilove, cea care ne dădea dulciuri, ca desert la povestea soțului ei, unchiul meu, venit din Turkmenistan să fie inginer de mină în Carpații de pădure.
La alegerea lui Zelenski
Am păstrat legătura cu Ucraina și după ce am crescut și-am ajuns la București. În 2013 am poposit pe Maidan. După, am mers în Ucraina la trei runde de alegeri. Inclusiv la ultimele, când, pe buletine-papirus, actorul Zelenski a făcut surpriza și a ieșit președinte.
Ucraina e țara în care am vorbit cu cea mai izolată comunitate de români, la Poroșkovo, tineri care încă păstrează o limbă arhaică ce seamănă cu a noastră. În Ucraina ne-a fost răsturnată mașina în șanț după un meci de la Lvov, poveste pe care am scris-o în GSP. Tot acolo, drumurile infecte către Luțk ne-au făcut să fim depășiți de biciclete. Noi eram cu mașina, ei ne-au întrecut la pedale.
Cu bune, cu rele, Ucraina familiară și romantică din poveștile mele pălește în agitația cazonă a zilelor noastre. E o panică pe care o poți simți. Se vorbește cu voce tare, ca în nopțile în care te uiți la un film horror și ești singur acasă.
Toți mă întreabă dacă VA FI. Le răspund că nu știu. Ceea ce simt e o neîncredere crescută care înlocuiește liniștea fragilă a ucrainenilor, familii care oricum se confruntă cu războiul de 8 ani.
Nopțile, chit că e trecut de ora 1, pe tata îl văd online. La fel ca-n 2013, 2014, rade site-urile din Ucraina, își sună colegii de facultate și-i întreabă dacă sunt bine. Apoi, când se face zi afară, profesorul de muzică din Valea Vișeului își ia instrumentul și cântă cu toată inima lui de huțul, acordurile trecând cu ușurință granița.
Azi, la 62 de ani, va cânta una de pace.