ComenteazăAm alocat, ca stat, bani mulți pentru a celebra 100 de ani de la
apariție României Mari, o Românie care azi nu mai există. Dacă un vârf de
unghie din banii arși pe spectacolele „folclorice“ ocazionate de centenar s-au
fi dus spre filme despre revoluție și tot am fi fost mai câștigați.
Dar, într-o zi, cândva, cineva va face și filmul despre post
revoluția pe care nu vrem să ne-o amintitm.
Acum 30 de ani, plus minus, după prima revoluție televizată din
istoria omenirii, au început să curgă, să zboare, să șerpuiască pe șosele ajutoarele
din străinătate.
Păream, dar și eram atât de săraci, atât de rupți în fund, încât
o lume întreagă a vrut să ne îmbrace mai bine, să ne hrănească, să ne ajute.
A fost, greu de crezut azi, o dorință omenească greu de stăvilit.
O bunăvoință de care poporul ăsta nu va mai beneficia niciodată.
Azi e simplu. caritatea este la un click distanță. Donăm din
card, dacă avem, pentru diverse cauze. Dar acum 30 de ani, oricât de aproape ar
părea, nu era așa. Lumea era mai mare, internetul nu prea exista, se mergea din
om în om, din poartă în poartă. Așa s-au strâns, în câteva zile, camioane și
camioane de bunuri, medicamente, haine, orice.
România are peste 3.000 de unități administrativ-teritoriale.
Adică municipii, orașe și comune. Gândiți-vă că aproape toate sunt înfrățite cu
unul sau dou sau trei sate și orășele și orașe din Europa. A fost o vreme când
lumii i-a păsat de noi și când a vrut să ne ajute, așa cum a crezut ea de
cuviință.
Iar noi am uitat asta.
Nici nu știu dacă ni se pare rușinos sau nu că eram atât de
săraci. Nici nu știu dacă ne-am simțit sau nu umiliți de generozitatea aia care
a venit buluc peste noi. Dar pare că vrem să uităm.
Dacă decembrie a fost luna recunoștinței față de cei ce s-au
jertifti pentru libertatea noastră acum 30 de ani, ianuarie ar trebui să fie
luna recunoștinței față de cei ce și-au deschis, în primul rând, inimile față
de noi și au vrut să ne ajute.
Și, știți ce? Nu e.
Am un prieten bun, francez. Unul dintre primii care au reușit să
ajungă în România cu un convoi de camioane pline cu „ajutoare“ Acum 30 de ani.
Este francez prin naștere, senegalez din pasiune, ca și mine, și român prin
contaminare. Este, de 30 de ani, mai român decât mulți dintre cei ce au votat
cu Vadim, de exemplu.
Gérard Luçon e numele său și este, credeți sau nu, unul dintre
oamenii care au pus umărul la modernizarea țării ăsteia.
Boem și totuși fixist, precis ca o mașinărie germană. Bon viveur
și intransigent în același timp. Francez și uluitor de român. Pentru multul bine
pe care l-a făcut acestei țări a fost decorat cu Steaua României de către
președitnele Constantinescu.
Cam în acelși timp, cumva, însă, i-a fost refuzată cetățenia
română. Căsătorit cu o româncă ce a devenit și cetățean francez, Gérard nu este
cetățean român, după 30 de ani de bine făcut României, după mulți ani de
impozite plătite aici și în ciuda faptului că a vrut această cetățenie.
Nu știu cum se raportează cei care au trăit zilele acelea la
îngerii, apostolii occidentalismului veniți să ne mângâie în ianuarie 1990.
Uneori, un simplu gând de recunoștință ar fi suficient.
Eu? Mulțumesc.