Când m-am apropiat de ea, la bar, i-am spus că Mexicul, țara ei de origine, este un loc superb, că am locuit acolo și că acolo am dat de cea mai bună mâncare din lume. Abia atunci fața i-a luat forma unui zâmbet larg, frumos, cu dinți strălucitori și ochi care scăpărau.
La întâlnirea noastră de săptămâna următoare a ajuns la șapte fix, ora stabilită, iar eu am găsit de cuviință să-i mărturisesc de ce am vrut să o cunosc, începând cu versiunea oficială, aceea că sunt o jurnalistă interesată de migrația din România, și continuând cu varianta mai apropiată de adevăr: că de trei ani, de când m-am întors din America Latină, tânjesc după oamenii aceia, după prieteniile sincere, ușoare, care se leagă cu viteză halucinantă și după plăcerea pe care o simt în compania celor de acolo.
Am continuat vorbind despre bucătăria mexicană, am trecut în revistă toate denumirile din nahuatl care-mi lasă gura apă (huitlacoche, tlacoyos, tlayudas, pozole) și nu a trebuit decât să menționez că vreau să știu cum a ajuns în România și ce face aici, pentru ca Alejandra să își înceapă, fără ezitări și fără calcule, povestea vieții.
Alejandra a crescut într-o familie de cinci fete, în care tatăl era prezent, dar doar cu corpul, iar mama era dură și violentă.
Nu și-a pregătit niciodată fetele pentru menstruația care avea să le vină, astfel că în sâmbăta în care surorii celei mari i-a venit ciclul, amândouă s-au pus pe plâns și disperare, convinse că sora mai mare înghițise un ciob și că i se rupsese stomacul. Mama nu era acasă în weekenduri, iar tatălui nu i-au spus nimic. Nu le era suficient de apropiat.
La 30 de ani, sătulă de muncă pe brânci la o spălătorie, fără nicio perspectivă pentru un trai mai bun, Alejandrei i-a ajuns la urechi ideea emigrării. Cu visurile către Canada, și-a mai luat un job, s-a pus pe strâns bani și a început un curs zilnic de engleză.
Continuarea în PRESShub.
ARTICOL PRELUAT DE PE PRESSHUB.RO