Prima a fost locaţia, pentru că ştie toată lumea cu câtă vreme înainte este necesară o rezervare. La noi lucrurile erau şi mai grave, ne doream o nuntă la mare, într-o lună de vară, cu invitaţi multicei… Am fixat o serie de criterii, ca să rezulte o comparaţie cât mai obiectivă şi am pornit la vizitat restaurante. De unde mă aşteptam să avem de unde alege, având în vedere că mai erau doi ani până la nuntă, am constatat cu stupoare că, în mod bizar, lista scurtă era cu adevărat scurtă, pentru că unele locaţii nu corespundeau minunatelor standarde autosetate, altele aveau câte un dezavantaj pur si simplu hidos, care ştergea cu buretele toate lucruile bune, iar cele din a treia categorie preferau să apere interesele turiştilor care, până la urmă, le aduceau un profit pe termen mai lung decât un eveniment singular. Lista mea era scurtă pe modelul listei dintr-un episod din Friends – Cum arată lista ta? E o bucată de hârtie pe care e scris un singur lucru… Aşa că am ales singura opţiune viabilă necesităţilor (şi pretenţiilor) noastre şi am trecut la următoarea componentă.

Din timp se rezervă şi muzica, şi partea de foto-video, aşa că iată o nouă listă rezultată dintr-un extins research online. Am aflat cu stupoare că cei mai buni ajung să fie rezervaţi şi cu cinci, da, aţi citit bine, cinci ani în avans, răstimp în care cuplurile au timp să se despartă şi să planifice separat câte o nuntă, caz în care nu ştiu zău cine are dreptul să valorifice avansul dat împreună. Ce mai trebuie verificat este dacă persoana din spatele obiectivului se pricepe şi la fotografie de copii probabil, pentru că sunt şanse maxime să se interpună şi un botez… Noi am avut norocul de a găsi un supercuplu de fotografi, relaxaţi şi relaxanţi, cu chef de viaţă şi de muncă, împreună cu care ne-am simţit în largul nostru din secunda unu şi care au făcut o treabă minunată din a surprinde nu doar evenimentul în sine, ci mai ales trăirile de pe parcursul lui. La partea de video nu au mers bine lucrurile din prima incercare, am discutat cu oameni ale căror argumente erau „mergeti pe mâna mea şi iese ceva frumos.” sau „lucrez în televiziune, cât de greu poate fi? Şi oricum, dacă e toată lumea la un loc şi pierd vreo fază, îî adunăm uşor şi repetăm.”. Deja îmi imaginam cum ar fi trebuit să fiu pupată din nou de 400 de ori pentru că unul dintre cameramani rămăsese focusat pe vreo icoană la biserica sau ceva de genul.

La muzică am mers pe recomandări. Mai bine spus, am fost să ascultăm cu urechile noastre recomandările. Cu scuza aceasta ne-am petrecut weekend-urile în Centrul Vechi fără mustrări de conştiinţă, ascultând sute de cover-uri şi zbânţuindu-ne până la epuizare. Nici aici lucrurile nu au mers armonios, cei pe care i-am ales erau ocupaţi în data respectivă, însă cântărind lucrurile cu ceea ce îmi amintesc clar şi despre unii, şi despre alţii, a fost tot răul spre bine, pentru că finaliştii au făcut superatmosferă.

Am zis că din timp ar trebui să mă ocup şi de rochia de mireasă, pentru că decizia era grea şi opţiunile multe şi diverse. Am pornit cercetarea online, cu sfântul search pe google – rochie mireasă şi enter. Care a rezultat în milioane de rezultate. Pentru mine, nu există varianta în care mi se aşterne ceva înaintea ochilor şi nu mai e cazul să mai caut. Pentru mine este posibil doar să verificăm opţiunile până la capătul internetului. Aşa că am răsfoit milioane de poze din România şi de peste hotare, încercând fără mare succes, să imi dau seama cum ar arăta modele respective pe o siluetă complet diferită şi străduindu-mă să îmi imaginez şi cât de comod şi uşor ar fi de purtat. Când ai forma unui dop, efortul imaginativ este epuizant şi deloc lămuritor. A existat însă şi declick-ul despre care se vorbeşte în emisiunile şi revistele pentru femei. Cu surle, trâmbiţe şi dezamăgire maximă, pentru că rochia ideală depăşea bugetul şi era şi la sute de kilometri distanţă. Pentru a nu fi acuzată că nu mă străduiesc, am refăcut căutarea cu precizări mai clare – rochii mireasă ieftine – şi am reuşit să parcurg totul în timp record pentru a mă întoarce la noua mea dragoste, care părea că mă aşteaptă la Arad sau Craiova, singurele două sucursale ale magazinului. De aici a început transformarea mea în cea mai enervantă picătură chinezească posibilă, pentru că ideea de a vedea şi pipăi rochia doar cu un an înaintea evenimentului mi se părea de nesuportat.

Acelaşi Dumnezeu care până acum doar zâmbise în colţul gurii la vederea strădaniilor mele s-a hotărât să-mi joace o mică festă. Mi-a dat speranţe deşarte programând în capitală un târg de nunţi la care producătorii minunatei urmau sa fie prezenţi şi la care am rezervat bilete early bird pentru mine şi domnişoara de onoare. Aglomeraţie, nervi, estrogen plutind în aer. În ciuda lor, ne-am croit cu maxim curaj loc prin mulţime pentru a ajunge la standul unde trebuia să aibă loc întânirea cu cea mai frumoasă rochie de mireasă din univers. Şi unde erau toate miresele lumii la coadă! Şi unde modelele pentru probă erau gândite doar pentru anorexice pasionate de baschet. Şi unde rochia trona pe un manechin, etalându-şi cu nonşalanta dantela tip perdea, invizibilă în pozele deloc retuşate de pe site….

Cam pe-aici s-a instalat panica. Având configuraţia mai sus amintită si nedorindu-mi să mă îmbrac într-un millieu, am fost convinsă că voi ajunge să port un trening frumuşel, indiscutabil alb, căruia să ii asortez cu grija o gingaşă diademă. Salvarea a venit de la ideea cuiva cum că rochiile de mireasă se pot face de la zero, pe comandă, dacă ai o croitoreasă ok. Ceea ce eu nu aveam, dar parcă părea ceva mai simplu de găsit decât o nouă rochie. Croitoreasa a fost reperată, materialele minunate au fost achiziţionate şi peste calvarul probelor s-a trecut fără traume de durată. Uşurel a mers treaba şi cu costumul domnului mire, unde, pe lângă uimirea croitorului referitoare la dimensiunile unui fost practicant de sporturi de contact şi probabil un calcul mental asociat, provocat de cantitatea sporită de material necesară, totul a fost în timpii promişi şi cu rezultate impecabile.

Rând pe rând am stabilit fără bătăi de cap detaliile despre flori, biserică, ore de desfăşurare şi alte mărunţişuri. Un astfel de mărunţiş părea să fie şi depunerea actelor la evidenţa populaţiei, moment în care subsemnata a suferit un miniatac de panică la gândul că îşi va pierde numele îndrăgit atâta amar de ani, rezultând asumarea unui nume ortografiat kilometric, care să împace pe toată lumea. Cununia civilă, dacă tot am ajuns la ea, care pentru multă lume este doar o scurtă formalitate, în cazul nostru a fost o avanpremieră în toată regula a evenimentului propriu-zis, oferită invitaţilor care nu puteau face deplasarea către mare şi al căror număr a crescut văzând cu ochii, ajungând la un incredibil 80 de persoane.

Există un film american referitor la săptămâna dinaintea nunţii, care punctează destul de veridic nebunia pregătirilor, presiunea pusă pe protagonişti, stresul care atinge cote alarmante într-un ritm tare alert. La noi lucrurile au luat-o complet razna, în timpul stabilirii meniului mireasa dicta la telefon răspunsuri pentru o conferinţă de presă urgentă, aşa că mirele a putut să îşi pună o foarte originală amprentă, introducând în meniu simbolul verilor la mare, hamsiile prajite cu sos de usturoi, de altfel o adăugire foarte apreciată de toţi mesenii. Orice urmă de organizare a timpului s-a dus cu graţie pe apa sâmbetei, întrucat până şi spovedania dinaintea nunţii, care trebuia să fie scurtă şi simplă, a durat o veşnicie, prilejuind îndelungi predici pentru fiecare păcat mărturisit şi totalizând câteva ore agonizante pe parcursul cărora divinitatea, oricum prezentă, că doar era invocată intens, probabil a făcut o mare burtă de râs.

Ştiţi cum e aranjatul invitaţilor la mese cel mai mare coşmar al oricăror miri? Imaginaţi-vă cum e când în vinerea nunţii sună noi confirmaţi, fix când credeai că lucrurile sunt bâtute în cuie şi totul relativ aranjat. Mai gândiţi-vă cum e să înghesui oameni după cunoştinţe şi preferinţe, astfel încât să aibă ce vorbi ca să se simtă bine, dar nevoiţi fiind să mănânce pe rând, pentru că nu puteau ridica în acelaşi timp coatele pentru a folosi tacâmurile.

Momentul în care am ştiut că Dumnezeu şi-a propus să se amuze teribil de planurile mele a fost chiar ziua nunţii. După o noapte extrem de scurtă, în care am ajutat nişte invitaţi să ajungă cu maşina în service, că deh, doar nu era să stăm liniştiţi, dimineaţa telefonul suna cam ca alarma de pompieri, enervant şi continuu, întrucât nimeni nu reuşea să găsească locaţia, deşi toata lumea avea indicaţiile corecte şi harta updatată. Au venit pe rând fata de la machiaj, coafeza, fotografii, operatorul video şi mai mult de 50% dintre invitaţi! Care aveau cu toţii un singur număr pe speed dial – pe cel al miresei. Mireasă care aşeza în acelaşi timp place card-urile şi mărturiile, care îî urla mirelui indicaţii legate de locul unde sunt depozitate şosetele şi care încerca din răsputeri să nu facă o recapitulare a lucrurilor care puteau merge prost…

Prevenţie eficientă poţi face probabil în orice domeniu, mai puţin în haosul organizării de evenimente. Pentru că deşi poţi intui şi contracara nişte provocări, Cel de Sus o să îţi scoată alte şi alte surprize în cale, tocmai pentru a-ţi dovedi că eşti jucăria din braţele hazardului. Nu, chiar nu a contat că ziua nunţii a fost ultima zi de lucrări pe podul care constituia singura cale de accces către locaţie, rezultând în întârzieri horror pentru că se circula pe un singur sens. Nici că toţi invitaţii păreau să fie gata mai devreme decât mirii, în ciuda acestor întârzieri. Ce a contat însă a fost ajutorul de nădejde dat de domnişoara de onoare care şi-a intrat în atribuţii cu seriozitate şi entuziasm, fără să bănuiască în vreun fel că este şi ea un actor în jocul destinului. Cum lucrurile (şi oamenii) se aglomerau la poze înaintea cununiei propriu-zise, domnişoarei i s-a sugerat subtil de către fotografii să purceadă la împrăştierea invitaţilor de la faţa locului şi la redirecţionarea lor către biserică. Zis şi făcut. Oamenii au plecat care-ncotro, au plecat şi naşii împreună cu fotografii, iar mirii s-au bucurat de un binemeritat moment de respiro. După acesta, la ieşirea din hotel, au constat, el –amuzat, ea – înfuriato-panicată, că pe ei nu i-a aşteptat nimeni, fiindcă, nu-i aşa, erau oarecum dispensabili evenimentului… Când părea că vor fi nevoiţi să meargă singurei cu propriul automobil către oficierea cununiei religioase, au salutat entuziaşti pe singurii oaspeţi pierduţi prin zonă, posesori de câte o maşină şi onoraţi de propunerea de a fi cei care conduc mirii către locul faptei.

Aici urmează momentul în care Dumnezeu probabil nu mai putea respira de râs. Ştiţi cum erau toate bine puse la punct, bifate pe lista şi cu responsabil clar, paraverificate practic? Nimeni nu s-a gândit cum am ajunge noi la biserică, însă s-au gândit cu ce, răspunsul firesc fiind maşina din dotarea cuplului. Pe care nu a mişcat-o nimeni din faţa hotelului şi în care stăteau cuminţele toate cele necesare cununiei religioase – certificatul de căsătorie, vinul, cozonacul, ş.a.m.d. Evident că absenţa lor s-a constatat la intrarea în biserică unde, prin milostivirea slujitorilor săi, am fost crezuţi pe cuvânt că suntem căsătoriţi şi ni s-a împărţit cu generozitate din rezervele proprii de alcool şi carbohidraţi.

Plănuisem să întâmpinăm invitaţii cu nişte surprize dulci. Asta ne-a ieşit partial, doar că rolurile au fost puţin inversate, noi fiind ultimii ajunşi la restaurant. Stabilisem că vom merge să facem poze cu răsăritul, însă petrecerea noastră s-a încheiat la 7 şi jumătate dimineaţa, la momentul ieşirii astrului din mare cheful fiind în toi, invitaţii în vervă şi prezenţi cu toţii la apel. Ne dorisem să mulţumim fiecăruia în parte pentru efortul de participare, însă am reuşit să facem asta doar simbolic, cu un kit de supravieţuire nupţial, lăsat fiecăruia în cameră, pentru că muzica şi atmosfera au fost atât de electrizante încât am dansat ca nebunii, non-stop. Am aranjat ca la receptie să fie o găletuşă cu leacuri de mahmureală, care pare-se că a dispărut împreună cu primul invitat ce a dat cu ochii de ea şi care şi-a făcut astfel provizii de mentosane şi batoane proteice pentru cel puţin doi ani după eveniment.

Dimineata nunţii, că noapte sigur nu mai avea cum să fie, a fost cu sforăieli printre crinoline si 68 de agrafe de păr şi a ţinut fix 2 ore, pentru că apoi am mers să ne conducem invitaţii la plecare pe cărările patriei.

Şi, ca amuzament la limita absurdului, voi încheia punctând momentul cel mai genial, care transpus în film probabil nu ar fi părut credibil, dar care chiar a avut loc, trăit fiind la persoana întâi. La coborârea din maşină la biserică, toată în alb, ca o zănă, am fost întrebată de paznicul parcării, în timp ce mă măsura din cap până-n picioare „Dumneavoastră ce aveţi aici, nuntă sau ceva? Staţi mult?”. Răspunsul „Nuuuu! Am ieşit şi eu să mă plimb prin staţiune şi mi-am pus hainele cele mai bune, cum se face…”

Dragilor, vă spune asta o persoană care continuă să planifice în detaliu, pe cât posibil, cam tot ce se poate. Viaţa are farmec şi datorită chestiilor spontane. Ele sunt sarea şi piperul, chiar dacă lucrurile poate ţi se par suficient de condimentate deja. Am trecut şi printr-o pandemie între timp, e evident că suntem mici şi insignifianţi, haideţi să sărbatorim şi să acceptăm asta cu fast şi bucurie.

Urmărește-ne pe Google News