Dr. Alexandra Stelian: „Schimbarea poate pleca de la o singură persoană”

Când v-ați hotărât să deveniți medic?

În clasa a XI-a, în liceu. Mă pregăteam să dau admitere la Academia de Studii Economice din București, cu gândul la o slujbă de birou cu un program de la 9:00 la 17:00. Pe măsură ce se apropia momentul bacalaureatului și am început să mă gândesc cu adevărat la viața mea viitoare, mi-am dat seama că mi-ar plăcea să interacționez cu lumea. Voiam să pot să ajut oamenii. M-am hotărât să devin medic undeva pe la mijlocul acelui an școlar și asta a fost.

Ce pași au urmat în cariera dvs. profesională?

M-am îndrăgostit de medicina de familie în vara de după anul II de facultate când am făcut practica de vară la cabinetul unei doamne doctor, în nordul țării, în județul Suceava, unde erau bunicii mei. Dânsa era medic de familie, la țară, într-o comună, și avea grijă de la nou-născuți, până la bătrâni. Mi-a plăcut că poți să vezi efectiv familia în dinamică.

Apoi am avut șansa să aprofundez pediatria de cabinet, monitorizarea gravidei, precum și profilaxia și îngrijirea bătrânului. A urmat perioada rurală, cum îmi doream, într-o comună de lângă București, dar a trebuit să renunț acum 2 ani. Căutând un proiect care să-mi placă, am ajuns la MedLife. Proiectul caravanei m-a atras din start tocmai pentru că era ceva dinamic, implica proiecte, pacienți din medii variate și deplasări. Urma să cunosc oameni noi și să rezolv tot felul de probleme, nu doar cele strict medicale.

Ce este clinica medicală mobilă și ce presupune să fii medicul acesteia?

Clinica Medicală Mobilă MedLife este o unitate mobilă care se poate deplasa oriunde în țară, împreună cu personal specializat, în vederea acordării serviciilor medicale. Recent a fost proiectul de la graniță. MedLife s-a repliat rapid în contextul crizei provocate de războiul din Ucraina și a trimis clinica mobilă la punctul de frontieră Sighetu Marmației ca sprijin și prim ajutor pentru refugiați. Practic, înseamnă să lucrezi pe proiecte, poate să însemne orice, de la testări antigen rapide la festivaluri, cum au fost cele de la Electric Castle și Jazz in the Parc, din Cluj, până la mers cu caravana în zone defavorizate. Acestea au fost proiectele din Cobor, județul Brașov, din orașul Buzău sau din satul Ariceștii Zeletin, județul Prahova.

Cât durează o astfel de campanie într-un sat? Care au fost provocările?

Am stat câteva zile în fiecare locație. Ideea a fost să aducem la sat asistență medicală primară (screening, prevenție și tratament) și să ajutăm persoanele care nu au acces la aceste servicii medicale în mod normal. Prima localitate a fost satul Cobor din județul Brașov. Era situat la 3 km distanță de satul precedent și ajungeai acolo pe un drum total neasfaltat. De vreo 3 ani nu mai exista medic de familie, plecase din localitate. Aveau, bineînțeles, un centru medical care fusese renovat și dotat la standarde europene. Spațiul era gol, aștepta. Noi am fost acolo pentru partea de asistență medicală, respectiv un set de analize de bază (screening, consultație și ecografie abdominală). Am găsit persoane care nu mai fuseseră la medic, unele de 5 ani, altele niciodată în viața lor. Am încercat să ajutăm, așa cum se putea în condițiile date.

Ați mers cu Clinica Mobilă MedLife în sprijinul refugiaților ucraineni la vamă. Cu ce situații v-ați confruntat la graniță?

Partea cu adevărat dificilă a fost cea emoțională. Cazurile au fost numeroase. De la persoane care aveau nevoie de o pastilă pentru durere de cap, până la cele care au intrat în România cu boli cronice, pentru care nu aveau medicație sau care urma să se termine în câteva zile. Mulți veneau fără bani, unii au ajuns fără acte sau documente medicale.

De partea financiară s-au ocupat foarte mulți voluntari, în principal localnici. Le scriam rețeta și se rezolva, oamenii primeau tratamentul pentru o lună. Voluntarii au fost extraordinari. Nu conta vârsta. Veneau puștani de 15, 16 ani care vorbeau rusă și traduceau și ajuta enorm, pentru că altfel bariera de limbaj era evidentă. Nu aveai cum să te înțelegi. Totul era diferit. Foarte puțini refugiați știau engleză. Eu vorbesc limba engleză, dar în acel moment a fost egal cu zero.

Povestiți-ne, vă rog, despre un caz care v-a impresionat.

Au fost câteva cazuri care m-au marcat emoțional foarte tare, care m-au impresionat și cred că o să mă urmărească o perioadă. De exemplu, a fost o mămică cu trei copii. Mi-a spus că o doare în zona pieptului și că acea durere se lasă spre umăr și spre mână. Imediat am chemat colegii de la SMURD care erau peste drum pentru că, în primul rând, trebuia să elimin un potențial infarct. I-au făcut rapid EKG-ul și s-a dovedit a fi doar un atac de panică.

Dar nu acesta este de fapt cazul. Povestea este a celor trei copii. Avea două fetițe, una de 9 ani, alta de 4, 5 ani și un băiețel de aproximativ un an, pe care încă îl alăpta. Micuțul era atât de speriat, de traumatizat, încât nu suporta să fie desprins de mama lui nici măcar un centimetru. Începea să plângă isteric, în disperare. Singurul mod în care s-a reușit să i se facă un EKG acestei femei a fost să stea întinsă pe pat cu pruncul lipit de ea.

În timpul acesta am mers lângă fetița de 9 ani, am strâns-o în brațe și am pupat-o pe cap. Era extrem de cuminte și vorbea puțin engleză. După două-trei secunde, instinctul este să dai drumul. Am văzut că eu i-aș da drumul, dar ea nu. Și atunci am stat, pur și simplu, zece minute cu copilul în brațe; se ținea de mine și eu de ea. Ăsta a fost rolul meu în acel moment. Abia după ce s-a terminat monitorizarea mamei s-a desprins fetița. Iar la plecare s-a întors spre mine, mi-a zâmbit ușor și a zis „thank you” (vă mulțumesc). M-a lăsat efectiv fără cuvinte.

Care este cea mai bună parte a meseriei?

Faptul că pot să ajut, asta mă motivează. Modul în care pot face o diferență. Mică. Uneori foarte, foarte mică. Sunt fericită că fac medicină, pentru că mă duc cu plăcere la serviciu. Și asta e mare lucru. Realist, singur nu ai cum să faci bine o țară. Dar, dacă poți să ajuți o persoană, poate și acea persoană reușește să ajute o alta pentru că i-ai dat speranță. Am credința că schimbarea poate pleca de la o singură persoană.

O recomandare pentru cei care vor să facă bine?

Să nu renunțe. Există o mulțime de organizații nonprofit care se ocupă de absolut tot ce ar putea avea nevoie cineva care este nevoit să își lase căminul. Dacă sunt voluntari care doresc să facă bine, să găsească modalitatea în care pot face asta în cel mai potrivit mod pentru ei.

Ar trebui să mai punctăm ceva?

Doar să fim alături de vecinii noștri greu încercați, pentru că nu știm exact prin ce trec. Putem presupune cât de greu este și ce nevoi au doar din ce ne spun. Dar adevărul este că nu o să știm niciodată cât de mare este trauma prin care au trecut. Și cât de tare războiul le-a marcat viața nu numai lor, ci și copiilor și generațiilor viitoare. Din punct de vedere uman, cred că suntem datori să fim lângă ei.

Acest articol face parte din demersul RoMâine, inițiat și susținut MedLife, furnizorul național de sănătate al României.

RoMâine este un efort comun de însănătoșire națională, care se construiește cu grijă, respect, încredere, speranță și empatie. Valori care se regăsesc și în spitalele MedLife. Aici se aude grija, speranța prinde glas și se naște un mâine mai bun ca azi.

MedLife deține cea mai complexă rețea de spitale private din România, cu 14 unități spitalicești în București și în țară și mii de medici, asistente și infirmiere care împreună fac România bine zi de zi.

Intră pe www.medlife.ro/spitalele-medlife și află mai multe detalii.

#GrijaRoMaine #SpitaleleMedLife #ImpreunaFacemRomaniaBine

Urmărește-ne pe Google News